Cătuşele marinarului

Trăim în plin paradox: suntem o ţară tristă cu oameni veseli.
Chipul ţării, cel observat cu ochi estetic, are ridurile de infrastructură, de mentalitate, de nivel de trai, într-un cuvânt de emancipare civilizaţională, ale unui ţăran de 100 de ani îmbătrânit în obiceiurile tinereţii sale. Uliţe nu autostrăzi, nevoi nu aspiraţii, sărăcie nu cămara plină.
Când te uiţi însă cu lupa la reacţiile românilor, la preferinţele lor, la uşurinţa cu care îşi găsesc motive de bucurie şi chiuituri, îţi vine să te cruceşti: petrecerile lor sunt mai vulcanice decât sindrofiile cu playboys şi covergirls de pe iahturile magnaţilor sastisiţi, trăirile lor sunt mai intense şi destrămătoare decât cele generate de un tras pe nas sau o injecţie în venă.
Unii ar numi asta inconştienţă. Eu înclin să o calific drept o neobişnuită capacitate de adaptare, o alchimie dezvoltată empiric, cu un coeficient de conversie al răului în bine ce ne face, probabil, foarte rari în lume, dacă nu unici.
Ce-avem noi, din belşug, în ţara asta? Simplificând podiumul la două trepte putem răspunde destul de împăcat: prostie şi necazuri. Hai, atunci, să le exploatăm transformându-le în aur pentru suflet, în materie primă de hlizit. Zis şi făcut.
Iată ce ne spune Ion Creangă: “Ştiu că sunt prost dar când mă uit în jur prind curaj”.
Şi Octavian Paler: “Românii preferă să facă haz de necaz şi să amenajeze un talcioc pe orice golgotă”.
Dar expresia izvorâtă din rărunchii românismului, atât de veche încât, deşi genială, şi-a pierdut pe drum autorul, este “Să moară şi capra vecinului”. Sub semnul ei, milioane de românii primesc azi, gratuit, voluptăţi ce se ţin lanţ. Fiecare arestare de grangur făcută de DNA se transformă seara, în faţa televizorului, într-un nou episod palpitant din cel mai tare serial de ciné-verité văzut vreodată. Consolări groase, revanşe adjudecate pe daiboj, le umplu sufletele de bucurie multor compatrioţi de-ai noştri. Şpăgile lui Cocoş nu mai sunt prilej de invidie ci de corozivă ricanare: “şi la ce ţi-or folosit bă, îndopatule, sacoşili alea dacă io sunt aci, bine-mersi, liber cu berica şi muica iar tu, cu toate milioanele tale, ţi-o furi în găoz şi te caci pe călcâie”?
Când ai în faţă un popor cu aşa apetit de sânge şi miştocăreală, normal ca te străduieşti să-l cucereşti luându-i minţile cu superproducţii. Cam aşa a fost gândită lupta anticorupţie a DNA-ului: o grandioasă montare, gen Hollywood, cu toate ingredientele de aruncat în aer box-office-ul.
Scenariul american se vede de la o poştă: un bine mic se luptă cu un rău mare. Justiţia sfioasă versus corupţia generalizată. Când totul pare pierdut pentru cauza nobilă, apare eroul providenţial. De data asta un cuplu: SRI + DNA. Coldea + Kovesi. Lupta se echilibrează. Apoi, preşedintele ţării declarându-se de partea binelui, balanţa pare a se înclina decisiv. Gata? Aş! Ar fi prea simplu. O lovitură de teatru înviorează din nou acţiunea: preşedintele a blufat. El împreună cu ţiitoarea lui sunt, de fapt, capii răului. Încleştarea se mută pe un nivel superior de intensitate şi imprevizibil. Se apropie punctul culminant. Pentru a se exacerba latura dramatică, eroina negativă este deposedată de sutien. Călărindu-şi veceul turcesc, cu sânii de cupă D cambrându-i coloana, pare o amazoană capabilă de orice. În jurul verbului “a da” se construiesc marile ei dileme de final: să-şi DEA propria libertate pentru complicele ei sau să-l DEA în gât pe acesta?
Cam aici suntem noi acum. La ce să ne aşteptăm? Cunoaşte cineva o superproducţie Hollywood-iană fără happy end? Îşi pot permite realizatorii să ne rezerve un final cinic, cu mafiotul mafioţilor scuipând, din şezlongul lui de la malul mării, coji de floare prin strungăreaţă ? În timp ce Lenuţa cu Luluţa se zbenguiesc prin valuri, urmărite pe şest, din submersiune, de perversul Florian?
Spectacolul în care sunt protagonişti Coldea şi Kovesi va fi complet ratat dacă nu se va finaliza cu arestarea lui Traian Băsescu. Cătuşele marinarului sunt ca “Veşnica Pomenire” la slujba de îngropăciune. Fără ea, fără ele, dreptatea n-ar fi dreptate, mortul n-ar fi mort si iertarea n-ar fi iertare. Audienţa ar considera treaba făcută de mântuială, neterminată şi teribile s-ar anunţa ritualurile ei de afurisire.
De-asta sunt optimist. Doar nu o să se termine tocmai acum, când o ţară întreagă se pregăteşte de climax, imbecila tradiţie a happy end-ului american.
I love you! I love you too!
http://gerula.wblog.ro/2015/03/13/mugur-stroe-fost-sef-in-sie-despre-inregistrarile-de-la-paris/