România sunt eu. De ce-i înjur

IPentru că nu mai au nici o dimensiune morală. S-au obişnuit cu definiţia similară curvăsăriei şi au făcut din politică frământare inutilă şi nu depozit al viziunilor pe termen lung. Pentru că au făcut din libertățile noastre o companie de stat – le-au băgat în faliment și acum ni le vând la bucată, scump.Apoi, pentru că au înlocuit poporul cu detaşamentele lor de membri şi simpatizanţi de partid. Nicio diferenţă dintre un papă medieval şi un baron local – cu aceeaşi condescenţă se vând indulgenţele.

Vorbim că româniile lor nu au niciodată munţi, râuri sau câmpii – sunt circumscripţii simple, soarta le stă mereu în pixul unui ministru. Oamenii din ţările lor mici şi influente sunt punctuleţe statistice, steguleţe roşii, portocalii sau albastre, bine contabilizate electoral. Ei sunt puternici doar acolo unde-s temuţi.

Îi înjur pentru că nici măcar perverşi nu mai sunt. Aş mai zice dacă legaţi la mari conspiraţii mondiale ar fi, parte a unui sistem chiar malefic, orice. Dar nu: ei sunt de fapt foştii noştri colegi mediocri, cei care scăpau de corijenţă ca să-şi facă profesorii planul de promovabilitate. Ei sunt cei care-ţi aruncă în faţă succesul: cârpă, scuipat, duhoare.

Au făcut ceva mai mult decât să adâncească ţara asta în sine însăşi: au umblat la miez. Până la ei mai puteai să-i explici fiului tău că-i va reuşi decenţa, prin muncă. Până la ei, nicio muncă nu era ruşinoasă. Până la ei, mai puteai spera. Au şurubărit acolo unde nici Ceaușescu n-a îndrăznit: au amestecat esenţele. Au pus în spatele fiecărei calităţi identificatoare o bubă, au chiuretat până şi mândriile confuze, de sărbători, ale noastre.

Nici pe timpul hidosului ceauşesc nu era aşa: măcar, între două cozi la tacâmuri de pui, te minţeai că-i musai, că plăteşti datoriile externe, spre exemplu. Tăcerea era o încuviinţare a spaimei, acum vine din inutilitatea oricărui strigăt în limba română.

S-au dovedit buni manageri ai libertăţii, şacali. Îi înjur că-mi sunt părinţii pensionari proprietate, a lor. Că bunicii nu mai găsesc nicio haznă în ţara asta. Că munictorii s-au făcut faianțari prin Milano și profesorii se-mprumută de la o chenzină la alta. De-aia.

Îi înjur cu sentimentul obligatoriu al igienei personale şi în numele fiului şi al fiicei mele. Cu gândul la mineriade şi fps-uri, la pierderea lui Raţiu şi cu gândul la Rege. Da', știu – regimente întregi de postaci se vor porni împotriva-mi, că doară de-aia-i campanie electorală. Știu, îmi vor spune vândut, chelbos, neam de iobag – și vor pițigăia subaltern când vicele de la filială le da va cei cincizeci de lei.

Dar îi sudui pentru că nu-i pot alunga. Vorbesc repede, înfiorător de murdar: curvă de lux, carne molatecă şi dulce, porcos-înfiorată, fac din limba-mi maternă – ca să mă curăţ.

Îi înjur dumnezeieşte de sfinţii toţi – pentru că România sunt eu şi nu mă mai găsesc.

by SG