A pacalit Occidentul Moscova?

Intrarea Romaniei in NATO a iritat Moscova mai mult decat actul similar al altor state din zona, iar instalarea “facilitatilor”, cum le numesc americanii, de la Deveselu si Mihail Kogalniceanu, care, ii contrazic rusii, ar fi de fapt baze, este un motiv si mai  acut de tensionare a relatiilor romano-ruse. Ecuatia Moscova-Washington e oricum grav parazitata de prezenta tot mai temeinica a NATO in fosta Europa Rasariteana, candva areal al Tratatului de la Varsovia. Rusia nu se obisnuieste nici acum, dupa un sfert de secol de la prabusirea sistemului statal communist, cu ideea pierderii acestei zone de influenta. Iar gestul Ucrainei de a se apropia de UE (nu de NATO!) a generat replici dure, la adresa Occidentului, ale Moscovei – si pe teren (Crimeea, sud-estul Ucrainei etc.), dar si in plan principial, teoretic, ideatic, istoriografic sau cum i-am mai spune.
Extinderea spre Est a NATO, de pilda, intarzie sa devina istorie (recenta), intrucat criza ucraineana  a impus-o si o mentine ca subiect politic fierbinte. Dispute aprige ruso-occidentale aduc in discutie imprejurari si culise ale colapsului comunist din anii 1980-1990 si integrarea statelor din fosta Europa rasariteana in Alianta Atlantica este apreciata la Moscova, dar si de unii proeminenti fruntasi occidentali, ca una dintre motivatiile forte ale reactiei napraznice a Rusiei in desfasurarile din Ucraina.  Printre cei ce reproseaza Vestului ca nu si-a tinut promisiunea fata de Moscova, de a nu extinde NATO catre Est,  se afla nu doar fostul lider sovietic Gorbaciov si ministrul rus de externe Lavrov, dar si fostul sef al Pentagonului McNamara si fostul ambasador american la Moscova, Jack Matlock. Dar cea mai spectaculoasa pozitie in materie a exprimat-o celebrul diplomat si politolog american George Kennan, care a spus, in 1998, ca extinderea NATO nu a fost necesara  intrucat prin dezmembrarea URSS a disparut o amenintare  iar extinderea NATO ar ostiliza noua Rusie.
Dezbaterea asupra extinderii NATO antreneaza oameni politici si politologi situati pe pozitii dintre cele mai diverse iar contributiile lor se adauga sumedeniei de materiale ce iese mereu la iveala – documente, interviuri, stenograme, memorii etc., care se constituie intr-o impresionanta literatura pe un subiect cat se poate de animat. “Si este clar ca subiectul extrinderii catre Est a NATO in fostul bloc al statelor rasaritene nu a fost niciodata discutat ca problema distincta, si niciodata Washingtonul nu a incheiat vreo intelegere  sau nu a facut vreo promisiune” in acest sens, in relatiile sale cu Rusia, afirma categoric de concluziv analistul american Chris Miller.
Toata lumea este, oricum, de acord ca discutiile  sovieto-occidentale s-au apropiat cel mai mult de subiectul acum atat de viu discutat  la inceputul intenselor negocieri  dintre Moscova si occidentali declansate dupa prabusirea regimurilor din Europa rasariteana si caderea Zidului Berlinului.  Ministrul de Externe german, Hans-Dietrich Genscher, “mai preocupat de problemele germane decat de razboiul rece in general”, cum malitios observa analistul american mentionat, era preocupat de eventualitatea unei rigidizari a pozitiei Moscivei  in problema reunificarii Germaniei si a spus, la un moment dat, ca Germania unificata nu va fi membru al NATO, ci mai degraba stat neutru sau doar membru al organizatiei general-europene OSCE. Dar aceasta spusa a sa nu a avut nici girul cancelarului Kohl  si nu putea fi acceptata sau insusita nici de catre SUA si Marea Britanie, care nu si-ar fi putut nicicum inchipui  viitorul NATO fara Germania ca membru al Aliantei.  Pe de alta parte, Rusia a convenit, prin  Tratatul privind Germania din 1990, ca dupa reunificare, Germania sa ramana in NATO, dar trupele NATO sa nu patrunda pe teritoriul fostei RDG inainte ca trupele sovietice stationate acolo sa-si incheie retragerea.   Daca extinderea NATO ar fi fost o problema atat de importanta pentru Rusia, mai obiecteaza comentatorii occidentali, Moscova ar fi trebuit sa insiste ca documentele internationale negociate in acea perioada sa consemneze aceasta pozitie a Moscovei sau eventualele garantii scrise ale puterilor occidentale.
Universitarul rus Aleksei Peskov sustine insa ca in 1989 si 1990, Moscova a primit garantii de la liderii occidentali ca, in schimbul reunificarii Germaniei, NATO nu se va extinde spre Est.  Asemenea asigurari  le-ar fi dat secretarul de stat James Backer liderilor sovietici lui Gorbaciov si Servanadze, iar secretarul general al NATO, Manfred Woerner a declarat, la 17 mai 1990: “Faptul ca suntem gata sa  de a nu plasa trupe ale NATO inafara teritoriului NATO, da Uniunii Sovietice o garantie ferma de securitate”.  Interlocutorii occidentali, isi aminteste universitarul rus, ii spuneau atunci: “De acum inainte, nu mai sunteti o problema de securitate pentru noi, sunteti de-ai nostri”. Dar, continua el, NATO s-a extins, intai in Polonia, Ungaria si Cehoslovacia, apoi si in alte tari, si in fostele republici ex-sovietice baltice. “Bine, le-am spus, continua el, dar toate acestea trebuie sa se sfarseasca. Nimeni nu-si putea inchipui un plan cu Ucraina si Georgia in NATO”.  Si totusi ,acest lucru s-a produs, ceea ce a dus la razboiul din 2008 din Georgia si la cele ce se intampla acum in Ucraina – conchide analistul rus.
Din multele opinii exprimate pe tema, este de retinut si remarca demnitarului german din structurile NATO, Michael Ruhle, ca “nu au existat niciodata  angajamente explicite politice sau juridice ale Vestului de a nu extinde NATO dincolo de frontierele Germaniei reunificate”. Dar in acelasi timp, el reproduce  intr-o nota de subsol, acest fragment din discursul pronuntat la 31 ianuarie 1990, la Tutzing, de acelasi sef al diplomatiei germane, Genscher: “NATO trebuie sa declare fara echivoc : indiferent de ce se va intampla cu Tratatul de la Varsovia, nu va fi o extindere a teritoriului NATO catre Est, adica mai aproape de granitele Uniunii Sovietice. O asemenea garantie de securitate este importanta pentru Uniunea Sovietica”.
Declaratie, astazi, de-a dreptul socanta. Dar mai socante sunt, acum, in Occident, declaratiile din vara lui 2014 ale fostului ambasador al SUA la Moscova Jack Matlock, care afirma, fara vreo nuanta sau ezitare: “Criza ucraineana este, in mare parte, un produs al politicii de extindere indefinite a NATO spre Est. Daca n-ar  aparut posibilitatea ca Ucraina sa devina parte a NATO, iar Sevastopolul  o baza a NATO,  Rusia n-ar fi invadat Crimeea. E cat se poate de simplu.”
Este ceea ce a declarat si presedintele Putin, in discursul triumfal din aprilie, care a urmat anexarii Crimeei, in care a oferit occidentalilor si aceasta explicatie a actiunii Rusiei: “Pe scurt, avem toate motivele să credem că politica infamă de închidere şi izolare, dusă în secolele XVIII, XIX şi al XX-lea, continuă şi în zilele noastre. Ei încearcă în mod continuu să ne înghesuie într-un colţ, deoarece avem o poziţie independentă, pentru că ne-o menţinem şi pentru că numim lucrurile deschis, aşa cum sunt ele, şi nu ne angajăm în ipocrizii. Dar există o limită la orice. Iar în cazul Ucrainei, partenerii noştri vestici au încălcat limita acţionând în mod iresponsabil şi neprofesional.”
Cu sau fara cauze in istoria recenta – sau mai veche – criza ucraineana devine problema preocupanta pentru tot mai multa lume.