Stupiditate şi antidemocratism

http://www.argumentesifapte.ro/2015/01/08/stupiditate-si-antidemocratism/


Oare ce ne scandalizează mai mult: propunerea aberantă şi în esenţa ei antidemocratică a preşedintelui Klaus Iohannis, lansată cu suficienţa de gândire a insului satisfăcut de sine, ralierea execrabilă a premierului Victor Ponta, grăbit să intre în graţiile noului stăpân de la Cotroceni în dispreţul studiilor sale juridice şi al pretinsei opţiuni social-democrate, sau lipsa de reacţie a cenzorilor democratismului cât mai „corect politic”, sugerând fie inconştienţa, fie ipocrizia? Ideea lui Klaus Iohannis, de a se acorda iniţiativă legislativă Consiliului Superior al Magistraturii, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Parchetului General, ajunge să figureze în analele stupidităţii dreptului constituţional şi certifică o trăsătură mai profundă, anume antidemocratismul implicit al şefului statului sau al celor care îl influenţează.

Propunerea încalcă în primul rând principiul separării puterilor în stat, prevăzut formal de legea fundamentală. Conform acestui principiu, puterile trebuie să se echilibreze reciproc, nu să-şi suprapună atribuţiile, în aşa fel încât nici una să nu obţină o poziţie practic incontrolabilă, care să-i ofere posibilitatea abuzului. Deja puterea aparatului justiţiei, cu judecători şi procurori deopotrivă, nu este echilibrată sau temperată nici de parlament, nici de cetăţeni, prin existenţa tribunalelor cu juraţi şi alegerea anumitor magistraţi, cum se întâmplă în Statele Unite ale Americii de pildă. Singura instanţă de supervizare este din interiorul sistemului – Consiliul Superior al Magistraturii. A-i conferi iniţiativă legislativă înseamnă a pune justiţia în situaţia privilegiată de a genera legi pentru sine, ca şi cum cineva ar fi şi judecător şi parte în acelaşi proces. Apare pe această cale o supraputere ce prevalează în raport cu celelalte şi cu societatea însăşi, de tipul suveranului absolut, care concentrează totodată elaborarea şi aplicarea normei.

Se poate obiecta că parlamentarii votează la rândul lor legi care-i privesc şi pe ei. Numai că parlamentarii se limitează la a vota, nu sunt cei care pun în practică legile respective, oricând amendabile sau chiar contestabile în justiţie, prin intermediul Avocatului Poporului şi al Curţii Constituţionale. Mai mult, parlamentarii sunt mandataţi explicit să legifereze pentru toată lumea, ceea ce nu e valabil în cazul magistraţilor.

Ajungem astfel la chestiunea substanţială a sursei dreptului, altfel spus la chestiunea legitimităţii. În democraţie aceasta este una singură: voinţa pozitivă a cetăţeanului, a individului luat în parte, care decide personal (în cazul referendumurilor) sau prin reprezentanţii săi aleşi. Cel puţin teoretic, parlamentarii nu hotărăsc în nume propriu, ci în calitatea lor de exponenţi ai voinţei civice liber exprimate în favoarea unuia dintre programele propuse. Întrucât nu sunt aleşi de cetăţeni, membrii organismelor din justiţie nu au legitimitatea democratică să propună acte normative.

În fond, criteriul central din subtextul argumentaţiei prezidenţiale este apartenenţa profesională; îi consideră pe judecători şi procurori un corp constituit, îndreptăţit să se pronunţe în numele altora în virtutea expertizei specializate. Acest model instituţional poartă un nume familiar extremei drepte: corporatism, asociat în general cu regimul mussolinian. Din îmbinarea elitismului corporatist cu tehnocraţia pe care o cultivă capitalismul, decurge într-adevăr un sistem în beneficiul oligarhiei financiare. În definitiv, Klaus Iohannis nu şi-a ascuns în campania electorală opţiunea pentru politica de austeritate merkeliană. Oamenii, alegătorii, au însă o capacitate deosebită de a înţelege numai ceea ce le convine.