SCRISORI DIN GERULIA
Vrei să reacționezi la acest mesaj? Creați un cont în câteva clicuri sau conectați-vă pentru a continua.

CURS DE MANIPULARE (I) SAU „CE VEDEŢI FĂRĂ SĂ VEDEŢI” + CURS DE MANIPULARE (II) SAU „JUSTIŢIA SECRETĂ"

In jos

CURS DE MANIPULARE (I) SAU „CE VEDEŢI FĂRĂ SĂ VEDEŢI” + CURS DE MANIPULARE (II) SAU „JUSTIŢIA SECRETĂ" Empty CURS DE MANIPULARE (I) SAU „CE VEDEŢI FĂRĂ SĂ VEDEŢI” + CURS DE MANIPULARE (II) SAU „JUSTIŢIA SECRETĂ"

Mesaj  VIO_ANA la data de Dum Feb 08, 2015 10:40 pm

CURS DE MANIPULARE (I) SAU „CE VEDEŢI FĂRĂ SĂ VEDEŢI”
Trăim în epoca propagandei roşii a anilor '50, aşa că m-am gândit că ar fi util un mic (sau mare) curs de combatere a manipulării prin presă. Ideea mi-a venit văzând cât de nepregătit e publicul cititor în faţa mistificărilor uslașe, de altfel foarte bine puse la punct, undeva la Kremlin. Pentru a înţelege bine subiectul, să spunem înainte de toate că România de azi e un teatru de „război” informaţional, ceea ce se ştie, dar ceea ce nu se ştie e diferenţa de metodă dintre „combatanţi”. Unii au ales o metodă simplistă, de suprafaţă, mai mult simbolică şi care deloc nu le asigură baza militară de la Deveselu. Ceilalţi, mult mai elaboraţi şi cu o experienţă uriaşă în materie de manipulare, acţionează aproape impecabil în faţa unui „auditoriu” aproape analfabet propagandistic, dar mare consumator de poveşti cu aparenţă reală. De-a lungul timpului, în ultimii 25 de ani, populaţia de „stupid people” a reacţionat exact aşa cum au prevăzut „păpuşarii” pucişti, fie că ne referim la reacţii electorale sau de altă natură. Popor nu foarte democrat, prin moştenirea sa istorică, românii nu au nici o opoziţie faţă de grosolanele atingeri succesive aduse democraţiei, dar a „reuşit” să stea impasibil în faţa provocărilor mediatice. Singurele reacţii, izolate în raport cu populaţia ţării, au fost pe site-urile de socializare, dar şi acolo manipularea a jucat rolul ei, iar efectele reacţiilor – practic nule.

Una dintre cele mai eficiente manipulări e cea „legală”. Practic, puciştii, cei care au şi făcut legile respective, au dovedit măiestrie în redactarea lor, astfel încât în orice situaţie, legile respective să le fie utile lor. „În acest sens, să numim Constituţia, cea care dădea (după modificările aduse ei, nu mai ştiu cum sună) dreptul celor care se prevalau de ea, să facă tot ce-i taie capul, în numele legii pe care o călcau în picioare. Constituţia iniţială le dădea practic posibilitatea s-o interpreteze  cum doreau cei care deţineau pârghiile puterii politice. O virgulă, o conjuncţie ce aparent nu schimba mare lucru, în realitate modifica înţelesul unui articol, asta în cazurile în care acel articol nu era contrazis de un altul, consecutiv sau aleator plasat în Legea fundamentală.

Nici un detaliu, oricât de mic, n-a fost pierdut din vedere, aşa cum nici coroana de pe capul pajurei din stemă nu lipseşte întâmplător; coroana în heraldică simbolizează independenţa unui stat, iar absenţei ei începând din 1990 îi găsim explicaţia în tratatul de subordonare totală a ţării puterii de la Moscova din 1991. URSS s-a destrămat, din fericire, tratatul kaghebist a devenit nul, dar puterea roşie de la Bucureşti nu a reparat nimic în simbolistica stemei, chiar dacă personal am purtat discuţii cu lideri ai lor. Pasivitatea uslaşilor faţă de absenţa coroanei ne dă o idee clară că intenţiile lor de subordonare/trădare a ţării n-au dispărut.

În planul legislativ, manipularea a atins cote nebănuite, unele aspecte rămânând oculte, altele deformat scoase în evidenţă, spre deliciul vulgului care n-a priceput că redactarea legilor şi contractelor este mai importantă chiar şi decât conţinutul lor. O lege mult lăudată, judecând după titlul ei, în conţinut sună bine, la o primă vedere, ceea ce asigură emitenţilor o reuşită notabilă în planul popularităţii. Presa vine imediat, „explica” „beneficiile” legii şi, după caz, jubilează că apariţia ei a fost posibilă în sfârşit sau, din contră, o altă parte a aceleiaşi „prese” - protestează vehement, din aceleaşi motive. În acest fel, se creează iluzia opoziţiei în presă, ca o oglindă a „opoziţiei” din societate: aceleaşi „beneficii” legale e firesc să nască dihotomia a două reacţii majore. Privind mai atent, atât o tabără, cât şi cealaltă ar putea constata că „presa” respectivă, aparent în dezacord total, în realitate aparţine aceluiaşi clan al celor care deţin puterea, direct sau indirect, mascat sau evident. Un exemplu este cel al legii supranumite „Legea Ticu Dumitrescu”, aceea care ar fi trebuit să-i împiedice pe turnătorii Securităţii să aibă acces la instrumentele de influenţare a opiniei publice. În realitate, turnătorii se lăfăie pe ecranele televizorelor cu o insistenţă josnică, fac judecăţi de valoare, creează imagini deșănţate ce pătrund adânc în creierul deloc exersat al telespectatorului. Mai mult decât atât, aceiaşi turnători sunt azi parlamentari, președinţi-directori generali ai instituţiilor bugetare, reprezentanţi ai României în Parlamentul European etc., fără ca populaţia să se simtă ofensată în vreun fel. Probabil că unii s-au întrebat de ce Ticu Dumitrescu a acceptat masacrarea legii pe care o proiectase şi pentru care fusese extrem de vocal. O posibilă explicaţie poate fi dată dacă am şti că el fusese condamnat la 8 ani de puşcărie politică, din care a executat doar un an şi jumătate, în condiţiile în care nevinovaţii executau minim 3 ani. Dar asta nu ştim...

Un alt tip de mistificare şi de manipulare a sistemului judiciar este jocul dintre Parchet, cu toate subsidiarele sale şi instanţele de judecată. În anii '90 nu există decât „neînceperea urmăririi penale” pentru potentaţii roşii. Apoi, sub presiunile europene, în anii 2000, sistemul a admis condamnări simbolice, fără confiscarea averilor furate, ale celor căzuţi în dizgraţie sau a celor mai mărunţi dintre bandiţii ce preluaseră puterea şi multă vreme la acest capitol nu s-au înregistrat nici un fel de progrese. Un deceniu mai târziu, Uniunea Europeană asista la un spectacol, acela al condamnărilor mărunte, care ocoleau cu obstinaţie „grangurii” politici, ceea ce a condus la reacţia vehementă a oficialilor comunitari. Ei arătau cu degetul, aproape explicit, către fostul premier Năstase, dar şi către alţi potentaţi ce se plasaseră deasupra legilor. Cum regulile Europei civilizate nu comportă interpretări mioritice de nuanţă tuciurie, „sistemul” roşu s-a văzut în impas: era de neconceput ca un „naş” al clanului să fie condamnat, dar riscul în caz de inacţiune era foarte mare. Aşa s-a ajuns la un compromis penibil şi circăresc: fostul premier Năstase, ca urmare a unei condamnări simbolice în comparaţie cu sumele uriaşe jefuite devine puşcăriaşul Năstase, deşi întreaga presă îl numea cu obstinaţie „fostul premier”, in ciuda faptului că de când i se terminase mandatul mai fuseseră trei prim-miniştri și, în situaţia dată, nu ca premier ieșind în evidenţă. Aceeaşi presă l-a ridicat în slăvi, de parcă abia ce fusese premiat, nu condamnat la 2 ani de puşcărie. Având vârsta care să-i permită să ceară eliberarea condiţionată după executarea unei treimi din ea, adică după 8 luni, infractorul cere asta după 5 luni şi jumătate şi, parcurgând paşii legali pentru păstrarea aparenţelor, el este eliberat condiţionat după 7 luni şi jumătate; încă 2 săptămâni mai avea de executat şi ar fi avut dreptul să înainteze cererea de eliberare condiţionată, dar n-a fost cazul, pentru că, nu-i aşa?, „legea domneşte în România” şi „hotărârile instanţelor nu trebuie comentate” (aş spune, mai ales când ele sunt flagrant favorizante doar pentru infractorii bugetofagi).


Şi a venit o a doua condamnare a puşcăriaşului Năstase... Deşi această a doua condamnare era valabilă pe un nou Cod Penal, întâi avocaţii săi, apoi „presa” şi slugile de partid/e au susţinut că el, noul-vechi condamnat are dreptul la „pedeapsa cea mai favorabilă”... la alegere, între fostul şi actualul cod penal! Fireşte, a fost o mistificare grosolană, noul Cod înlocuind automat vechiul Cod Penal, astfel devenit caduc. Nici un cod de legi nu permite ca pedeapsa aplicată să fie luată dintr-un altul ce poate şi-a încetat efectul de foarte multă vreme sau chiar recent; dacă asta ar fi posibil, am asista la un paradox juridic, în care două coduri coabitează simultan, ceea ce de la Hammurabi încoace nu s-a pomenit. Cu toate astea, instanţa de judecată (compusă din judecători, nu din caloriferiști) a făcut alegerea paradoxală din doua coduri penale, aşa că puşcăriaşul Năstase a mai executat câteva luni din noua pedeapsă, după care circul eliberării condiţionate s-a reluat. Ce făcea în acest timp alegătorul ameţit de vocile care spuneau că aşa trebuie să se procedeze în cazurile penale respective? A înghiţit găluşca, a tăcut sau a vociferat izolat, puşcăriaşul a revenit în libertate, cu zecile de milioane de euro furate şi bine plasate pentru a aduce profit, iar România a marcat condamnări; de-acum, Justiţia era în „deplinătatea” facultăţilor sale, era „independenta” şi drumul pe care ea pornise era... „ireversibil”, iar unii începeau să facă din doamna (ne)legată la ochi – idol de mucava.  Va mai urma...
: Dragos Gros ~

http://thefripturist.blogspot.ro/2015/02/curs-de-manipulare-sau-ce-vedeti-fara.html
VIO_ANA
VIO_ANA

Mesaje : 137
Data de înscriere : 01/06/2013

Sus In jos

CURS DE MANIPULARE (I) SAU „CE VEDEŢI FĂRĂ SĂ VEDEŢI” + CURS DE MANIPULARE (II) SAU „JUSTIŢIA SECRETĂ" Empty CURS DE MANIPULARE (II) SAU „JUSTIŢIA SECRETĂ"

Mesaj  VIO_ANA la data de Dum Feb 08, 2015 10:45 pm

Într-un sistem bolșevizant, elementele sale sunt congruente, iar că sistemul implementat după 1990 este unul comunist „cu faţă umană” este axiomatic. „Despotul luminat” a instalat imediat fiecare element al sistemului, după modelul sovietic, pregătind astfel ţara de gubernizarea pe care a şi înfăptuit-o vremelnic, în 1991. Viziunea sa nu merită descrierea, nici interpretarea, aşadar la sfârşitul articolului îl veţi găsi pe ilici cuvântând subalternilor, printre ei liberali de frunte, mai târziu. Aceasta viziune („trebuie să ştim şi NOI cine sunt aceste partide şi ce vor”) vorbeşte limpede şi arată că timp de 15 ani, sistemul roşu, drapat cu abilitate, a produs organisme statale pervertite şi coruptibile la comanda politica şi nu doar. Două segmente ale statului de drept au fost în prim-planul atenţiei iliesciene: serviciile secrete şi Justiţia. Ele reprezentau, alături de Ministerul de Interne, pilonul represiunii, deci ele au fost primele care au fost preluate şi aduse sub ascultare. Că e aşa, o arată şi inacţiunea Parchetului în fata tâlhăriei politice generalizate, dar şi hotărârile instanţelor sau acţiunile poliţiei sub atacurile mafiilor de tot felul, din 1990 şi până târziu, spre 2010. În sprijinul vectorilor represiunii, propaganda bolşevică recomanda stăpânirea şi celui de-al doilea pilon – presa, în special cea audio-vizuală, iar la acest capitol circul a fost total, terminându-se cu stăpânirea „legală” a instituţiilor media publice şi apoi, cu un intermediar şi apoi închis SOTI, s-a trecut la înfiinţarea televiziunilor private, dar în proprietatea sau sub controlul clienţilor politici iliescieni. Dar despre presă... în alt episod.

În puţine cuvinte, serviciile secrete româneşti sunt organizate după modelul sovietic al NKVD: Direcţia de Informaţii Externe (DIE) a Securităţii s-a „schimbat” în Serviciul de Informaţii Externe (SIE), Direcţiile a I-a, a II-a şi a III-a – în SRI, a V-a în SPP, iar celelalte direcţii componente ale Securităţii şi-au schimbat iniţialele corespunzător; iniţialele, nu şi năravurile... Ne amintim scandalul de la Berevoieşti, dar şi altele în care a fost implicat SRI, serviciu secret ce se manifesta nu doar complet diferit de cele similare europene, dar şi foarte asemănător fostelor poliţii politice din URSS şi din alte ţări foste comuniste.

Singura deosebire era că, vizibil, nu avea acţiuni îndreptate împotriva partidelor politice, iar asta i-a dat o aură de serviciu modern, reformat şi performant. Îndată ce introducem în ecuaţia SRI-ului constituirea partidelor politice, începem să înţelegem şi de ce serviciul nu a întreprins şi acţiuni în sens politic. Să vedem de ce...

În 1990, Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu şi Sergiu Cunescu s-au dus împreună la „cârpa kaghebistă” să ia aprobare pentru a înfiinţa partidele de „opoziţie”, aşa-zisele „partide istorice”. Cu „sula-n coaste”, dar impunându-şi condiţiile, ilici a aprobat(!) constituirea principalelor partide. Ele au fost rapid „contaminate” cu agenţi KGB (printre alţii, Asandi la PNŢ, fost consilier al senatorului ţărănist Gabrielescu) sau/şi ofiţeri de Securitate (tot printre alţii, colonelul Puiu, vicepreşedinte PNŢ). „România Mare”, cu tot ce reprezintă ea mai bolnăvicios, tot cu acceptul lui ilici s-a înfiinţat, dar şi cu „binecuvântarea” lui Petre Roman, aşa cum o mărturiseşte „diazepamul naţional” în primul număr al fiţuicii grobiene. UDMR, şi el a copiat un model pre-existent, cel al stalinistei organizaţii MADOSZ, de la ea preluând nu doar „marota” „iredentistă”, ci şi sigla, ce-i drept, stilizată minimal. Celelalte partide au urmat modelul trasat de la „centru”, ele fiind în fapt apendice utile ale Partidului. Fireşte că în asemenea condiţii partinice, SRI nici nu avea voie de la „centru” pentru a se implica şi nici motive nu avea, atât timp cât conducerile obediente ale „sateliţilor” îşi jucau rolul hărăzit de către „păpuşarul” din umbră.

Cu totul altfel au stat lucrurile îndată ce a luat naştere Mişcarea Populară şi apoi, Partidul Mişcarea Populară. De la început contaminate după modelul binecunoscut, cele două entităţi au suferit exact acele transformări pe care le-au dorit creatorii funestului „model”. Mişcarea Populară a fost fondată de nişte arătări cu un trecut mai mult sau mai puţin încărcat, unii afemeiaţi şi cu un trecut subteran ce nu trebuia să iasă la iveală sau cu părinţi ce „coabitau” cu trepăduşii roşii, alţii cu alte „datorii” de plătit „stăpânilor” care le-au dat atât de doritele funcţii profesionale, fără de care IQ-ul le-ar fi tins spre genunchiul broaştei.

Dacă la apariţia fundaţiei Mişcarea Populară au fost suficienţi câţiva care să o compromită, printre ei o corvetă cu „performanţe” filmate pe Youtube şi câţiva neica-nimeni şi „stâlpi” ai respectivei fundaţii, nu la fel s-au petrecut lucrurile ulterior, când în Partid a venit Elena Udrea. Până atunci, PMP era o entitate partinică ţinută sub control, compromisă câte puţin, atât cât să nu treacă mult peste pragul electoral pe care UDMR îl depăşeşte de 25 de ani, deşi nu e votat de secui decât parţial. Nici până aici, SRI nu avea de ce să-şi facă simţită intruziunea în viaţa partidelor. Îndată ce şefia PMP a fost luată de Elena Udrea, brusc a început şi „curăţenia” sau punerea la locul său a fiecărui simbriaş cu misiune precisă de la psd. De aici s-au petrecut două fenomene consecutive: întâi, cei care îşi îndepliniseră misiunea de compromitere a singurului partid cu adevărat serios ce nu făcea parte din „fsn” şi-au luat tălpăşiţa vociferând... nici ei nu înţeleg ce, azi „ajutând-o” pe Macovei să fie cât mai penibilă cu putinţă. Al doilea fenomen a fost aproape incredibil: SRI, prin şeful său interimar s-a implicat făţiş în luptă politică furnizând „dovezi” (ca în vremurile „bune”) pentru DNA şi împotriva Elenei Udrea.

Şi uite-aşa, de la securisticul (prin şefii săi, de la Asztalos-Măgureanu încoace) SRI, trecem încet la vectorii „justiţiei” staliniste, pe stil nou, Parchetul, (în) General şi DNA, în special, dar şi instanţele de judecată merită a fi amintite, prin ineditul unora dintre ele. Eforturile Preşedintelui Băsescu de a elibera Justiţia din chingile politicii au dat rezultate, dar nu atât de spectaculoase cum au fost şi cum sunt şi azi prezentate ele. Putem spune că marea realizare a mandatelor lui Băsescu a fost DEMARAREA procesului de eliberare a „doamnei” legate la ochi, dar procesul în sine e departe de a se fi încheiat. Mai mult decât atât, chiar în dezacord cu Preşedintele Băsescu, drumul pe care a apucat Justiţia nu e deloc ireversibil, ba, din câte se vede, din contră. Sistemul de mimare a justiţiei nu e deloc complicat: un procuror instrumentează un dosar, dar el, în funcţie de „sugestiile” primite, poate să-şi argumenteze acuzele ireproşabil sau, din contră, să „omită” câte ceva esenţial. Astfel, cel acuzat beneficiază de nişte acuzaţii şubrede, pe care avocaţii săi le demontează fără efort, ca în cazul achitării baronului Oprisan şi nu doar al lui. Un alt palier pe care puterea politică roşie acţionează simulând independenţa justiţiei este instanţa. Condamnările simbolice pronunţate de instanţe au dus la o rapidă uitare a soţilor-judecători Costiniu, unul în puşcărie, altul rămas în funcţie, dar şi a implicării nete şi fără echivoc a Monei Temniceru în politică, deşi era judecătoare, mai apoi promovată la CCR. Cazurile de judecători corupţi s-au împărţit în două: câteva judecate şi condamnate, cele mai multe - nici amintite. Judecătorii de azi sunt aceiaşi de ieri sau de alaltăieri, sunt aceiaşi care pronunţau sentinţe ce sfidau bazele dreptului roman („audiat ad altera pars”, de exemplu), doar că în ultimii ani nu şi-au mai permis „luxul” abuzurilor din perioada iliesciană, bomboneliană sau moliceană.


Şi, ușor-ușor ajungem la zilele noastre, când serviciile secrete îşi dau mâna pe sub masă cu un DNA care nu mai e cel din epoca Băsescu, ci un DNA care a înţeles cine deţine puterea totală în stat: usl sau noul partid comunist-liberal („social-liberalismul” - nu întâmplător uniunea şi-a spus aşa - este cea mai apropiată doctrină de social-democrație, liberalismul social fiind considerat cea mai de dreapta dintre doctrinele de stânga, plasându-se între curentul socialist pe de o parte și liberalismul clasic sau curentele neoliberale, pe de altă parte). Aşa a rezultat o mixtură „juridică” şi „secretă”, amestecate politic şi servite mediatic unei populaţii negânditoare. Prima victimă? Elena Udrea, fireşte! Se „încălzeşte” pe margine Traian Băsescu, apoi vor urma şi alţii, fără să-i mai punem la socoteală pe cei „vinovaţi” că sunt rude sau prieteni cu aceştia. Va mai urma...
http://thefripturist.blogspot.ro/2015/02/curs-de-manipulare-ii-sau-justitia.html
VIO_ANA
VIO_ANA

Mesaje : 137
Data de înscriere : 01/06/2013

Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum