Marele Încasator și Marele Preot

http://civitaspolitics.org/2015/03/30/marele-incasator-si-marele-preot/


Post conventum omne politicus triste

Să începem cu elefantul din cameră: dl Ponta este în continuare prim-ministru și lider PSD. În ultima vreme s-a confruntat cu victoria lui Klaus Iohannis, contestările interne, noul avânt PNL, retragerea UDMR, generalul iarnă, „nuanțările” UNPR, defecțiunea Vanghelie-Geoană, acțiunile DNA. ȘI totuși – aparent! – puterea sa este în continuare necontestată. Chiar și așa, dl Ponta are o serie de probleme de sistem.

Ca să începem cu ce este mai evident, congresul nu a fost tocmai un mare moment de fuziune. PSD nu prea are alternative în momentul de față la Victor Ponta, dar nici nu a părut să se strângă unit în jurul steagului. Și nici nu a fost clar care este steagul. Dacă premierul nu va reuși să urce din nou PSD în sondaje contestările s-ar putea reîntoarce; nu mai vorbim ce se întâmplă dacă PSD pierde Guvernul.

Cealaltă problemă a PSD și a domnului Ponta ține de competiția în spațiul public. Am zis despre asta că

[…]până la alegerile din 2016 (1a) Klaus Iohannis trebuie să dezamăgească și (1b) PSD să fie (oricât de puțin) deasupra așteptărilor.

Execuția acestei strategii nu a fost rea, dar mediul extern nu a ajutat. DNA a continuat cu arestările și trimiterile în judecată, ceea ce începe să se simtă în poziționări ale oamenilor în sondaje. În plus, dl Iohannis a reușit să lege începuturile mandatului său de o abordare mai pragmatică a problemei rusești. Chiar dacă unele forme de comunicare ale președintelui au fost criticate pe drept cuvânt, „problema rusă” îi permite să se diferențieze de strategiile președintelui Băsescu și, în același timp, să se așeze ca exponent al interesului național într-o formulă pe care PSD nu o poate contesta. Între mesianismul DNA și apocalipsa rusă, faptul că PSD este puțin peste așteptări nu mai este la fel de relevant. Iar peste asta vine momentul Șova, când PSD nici măcar acest standard nu mai este atins.

Veniți de luați lumină

Între timp, Klaus Iohannis a început să-și definească viziunea asupra funcției, dar destul de lent. Cazul „eroizării” lui Avram Iancu sugerează foarte puternic (încă odată) că președintele își vede mandatul în cheie instituțională. Nu este un abandon al ideii de lider excepțional, ci mai degrabă o reinventare sa: dacă dl Băsescu era privit ca un zeu, dl Iohannis se prezintă ca mare preot al unei puteri superioare. În această calitate el sacrifică uneori câștiguri de etapă pentru ceea ce este, în fond, un mic (?) proiect de reeducare (convertire) a națiunii.

Doar că suporterii săi cei mai vocali nu vor reeducare. Ei deja sunt educați și vor ca președintele să stârpească răul societal de la rădăcină. Eventual în direct la TV. Dacă ați urmărit articolele mele pe Civitas Politics știți că nu empatizez prea tare cu consumatorii de carismă pe pâine. Dar chiar și mie mi se pare că dl Iohannis ar trebui să găsească o modalitate să discute cu acești oameni. Onestitatea cere sa li se explice ce și cum; interesul politic cere ca ei să fie cooptați în noul proiect de țară și/sau religie civilă.

Ponta și Iohannis au, fiecare în felul său, un plan larg de acțiune. Nu același lucru se poate spune despre PNL. Ușor narcotizat de susținerea populară primită gratuit și neînțelegând destul de bine deruta din PSD noul partid este poate forța politică cea mai confuză de pe piață. Cu detronarea lui Tăriceanu au încercat o premieră chiar și în politica românească: să convingi pe cineva să trădeze fără să îi dai nimic. Faptul că unii liberali au luat în serios acest efort nu poate decât să ne sperie. De fapt nici vechiul PDL nici vechiul PNL nu par să știe ce au de făcut acuma că au devenit împreună un partid de prim rang. Zestrea de abilități de negociere acumulată în decenii de politică fie zace nefolosită fie este consumată în medierea conflictelor interne. Principala veste bună pentru PNL este că timpul pare să fie încă de partea lor. O vreme.

Andrei Tiut