Efectele mărturisirii lui Turcescu

E relativ usor sa separi lucrurile certe de cele îndoielnice în mărturisirea lui Turcescu. Îndoielnice sunt mai toate: contextul, care pledează pentru ipoteza șantajului; documentele fluturate, care par mai mult o tentativa de a acoperi apartenența reală a locotenentului; strategia de comunicare, care sugerează totuși că nu-i vorba chiar de-o mărturisire duhovnicească, ci de un joc de șah în care se așteaptă și alte mutări.

Sigur însă – exceptând ipoteza foarte puțin probabilă în care Turcescu s-a smintit complet: suferă de-un delir ”A beautiful mind” ori se joacă cu Dumnezeu în vreo ghidușie de presă – e faptul că jurnalistul care a moderat ultima dezbatere prezidențială a fost în toți acești ani ofițer sub acoperire. Iar acest simplu fapt – dincolo de toate declinările și nuanțele care urmează să vină – ridică deja un semn de întrebare asupra trăiniciei sistemului democratic din România.

Argumentul ”secretului legal și sfânt” în materia acoperiților este unul legitim – și chiar e literă de lege – în orice stat de drept unde se respectă principiul echivalent al neinfiltrării în mediul politic sau jurnalistic, adică în miezul dezbaterii publice. Dacă însă acest principiu e încălcat, dacă peste noapte înțelegi că există posibilitatea ca discursul social să fie parazitat de centre neștiute, cu ierarhii militare, atunci lucrurile nu mai sunt nici atât de legale, nici atât de sfinte. Prima regulă a unei democrații minimale e ca Armata să stea departe de politică, pentru că e cel mai ușor să iei puterea cu tancul: ce ar putea să caute, în aceste condiții, un spion al Armatei într-un studio de televiziune?

”Societatea în care oamenii serviciilor fac politică chiar și după demisia lor formală nu va fi niciodată o societate democratică, deoarece competiția, la fel ca în economie, este distorsionată, iar dezbatarea publică riscă să devină o simplă manipulare. Mari mulțimi de oameni nu ar face decât să se lase antrenate în false dispute, epuizându-și energia în van. Politica e în felul acesta viciată, presa infiltrată e viciată și cum există o strânsă legătura între presă și politică, nu mai rămâne nimic clar, onest și adevărat”, scrie impecabil Horațiu Pepine pe acest subiect, încă înainte de mărturisirea lui Robert Turcescu.

Campania prezidențială pare – din motive atât de complicate și haotice încât sunt demne de fizica particulelor – că a deschis o cutie a Pandorei 007 neștiută încă pentru societatea românească. O societate care părea să meargă pe drumul cel bun sub raport instituțional și democratic. O societate care era obligată de războiul din Ucraina și de vecinătatea amenințătoare a Rusiei să își consolideze statul de drept, presa liberă, serviciile secrete moderne.

Mărturisirea lui Turcescu și anunțul lui Băsescu privind candidatul acoperit pun sub semnul întrebării și cumva în stand-by toate aceste lucruri: a început o frenezie a descoperirii la sfârșitul căreia – vorba clasicului – nici noi n-o să mai știm câți suntem; și care, mai ales, riscă să transforme dezbaterea publică într-un bal mascat în care nimeni nu e ceea ce pare. E o formă de agresiune asupra societății care nu va putea fi nici mușamalizată, nici vulgarizată politic – pentru că depășește cu mult în profunzime banala noastră maimuțăreală politică de zi cu zi. S-a ajuns în punctul în care e nevoie de răspunsuri, de reacții, de clarificări – altfel un întreg edificiu instituțional devine îndoielnic și cu legitimitate fragilă.