Destine frante in inchisorile comuniste: Alice Voinescu, prima femeie cu doctorat in filozofie de la noi...

24 februarie 1945 - ultimul asalt al comunistilor asupra redutei democratice; in cateva zile vor primi guvernarea prin Petru Groza. Cu luciditate si ingrijorare, Alice Voinescu, prima femeie cu doctorat in filozofie de la noi, profesoara eminenta, descrie evenimentele.

,,24 februarie
Pui dulce, azi, zi decisivă. F.N.D. a încercat les grands moyens* şi cred că şi-a frânt singur perspectivele. Rădescu a vorbit la 10 seara cu un curaj formidabil de netrebnicii A. Pauker şi Luca, fără neam şi Dumnezeu, şi a înfierat faptele de anarhie ce au săvârşit. Au tras trei focuri în Palat, altele la Interne şi au încercat să ia Prefectura. Bravo! Bătrânul oştean are curaj. Sper că reacţia se va vedea mâine, trebuie să înţeleagă vânduţii şi lichelele că nu ne vor stăpâni ei. Se repetă exact fenomenul legionarilor, numai că ăştia sunt mai puţini şi nu au ecou în mase ca aceia, a căror mistică prindea la mulţi. Ăştia joacă pe mobilul interesului material şi, desigur, ar reuşi dacă poporul nostru nu ar fi constatat în Rusia (trupele noastre) că realitatea este departe de idealul pe care-l proclamă. Astăzi priveam pe fereastră şi am urmărit în multe grupuri de soldaţi că erau perfect indiferenţi, ba chiar că se uitau amuzaţi ca la nişte nebuni la coloanele care treceau ca nişte copii care se duceau la joacă. Dar din ei au murit, săracii! Nu din F.N.D., ci din ceilalţi pe care comuniştii i-au împuşcat. Oare nu or fi fost tot din grupurile târâte cu sila, care la sfârşit au ţipat în favoarea ordinii şi a ţării? Când am văzut iureşul, când am auzit ţipetele celor care fugeau de mitraliere, deşi era vădit că erau gloanţe oarbe, când îi vedeam cum, în fugă, se închinau când treceau pe lângă Biserică, am surâs şi mia venit inima la loc. Un popor pe care vor să[l strice cu tot dinadinsul. Cu pasiune să-l strice, vorba lui Mişu. Când am mai aflat şi că unele femei s-au împărtăşit azi înainte de manifestaţie, ca să fie pregătite pentru moarte, m-a năpădit o tandreţe pentru oamenii ăştia cuminţi şi buni. Florica era un exemplu tipic. Cât e ea de tăcută şi liniştită, îşi ieşise din fire, ţipa la fereastra care era închisă; „nebunilor, duceţi-vă acasă, la treabă” etc. iar când în furie a ţipat „o să mâncaţi rahat”! râd şi acuma. S-a speriat că a scăpat cuvântul în faţa mea şi a cerut iertare! Ajută-ne, Doamne! Cu un popor de treabă ca al nostru, nu pierim, măcar că ne împănează lichelele. Sunt convinsă că dacă mâine sar face alegeri, ar dispărea toate javrele, care nu sunt comuniste, decât oportunişti. De cei convinşi, nu am simpatie, am respect, dar lui Groza miliardarul, şi dealde Dej, să le fie ruşine. Pe evrei nu mi-e necaz, sunt şi rămân străini, le-am dat ocazia din păcate. Dar românii neaoşi să facă ororile de pe vremea legionarilor şi acum să vândă ţara? Pfui! Numai Dumnezeu le vine de hac.''

(Alice Voinescu, Jurnal, vol II)