Deşteaptă-te, deşteaptă-te române

Premierul român e implicat şi în dosarul Microsoft. Cum de nu revoltă aiuritoarea candidatură a acestui om la preşedinţie o majoritate covârşitoare a naţiunii? Cum se explică sondajele care, culmea, îl favorizează?

Din biroul lui Victor Ponta, conform procuraturii, un baron PSD-ist pe nume Duicu obişnuia, nu de mult, să împartă ilegal înalte posturi în poliţie şi procuratură. Mai nou, Ponta s-a văzut inclus în afacerea Microsoft. E vorba de alt mare scandal de mită şi trafic de influenţă în care sunt acuzaţi nu mai puţin de nouă foşti miniştri şi în care un rol deloc neglijabil pare să-i revină şi ghidului spiritual al şefului guvernului actual, fostul premier Năstase. Cum de e posibilă menţinerea învăţăcelului său plagiator la şefia guvernului României? Dar la cârma PSD? Să acceadă la şefia statului unul ca el?
M-au cotropit aceste uimiri laolaltă cu perplexitatea pe care mi-a provocat-o ştirea cu privire la proporţia românilor nostalgici. 60 la sută dintre români ar regreta epoca Ceauşescu. Tindem des să refulăm evidenţa. Dar există o legătură directă între dictatura ceauşistă, nostalgia pe care o stârneşte şi şansele electorale ale unui premier care şi-a afişat deschis simpatia pentru comunismul pur şi dur.
Nu şi-a etalat Ponta ataşamentul pentru un terorist de factura lui Che Guevara? Mai nou şi-a exprimat afecţiunea pentru un regim comunist chinez care, în faţa noii mişcări pentru democraţie a unor studenţi paşnici, precum cei din Hong Kong, a trecut, la doar câteva zile după declaraţia de amor a lui Ponta, la reprimarea susţinătorilor revoluţiei umbrelelor. E vorba, nota bene, de un regim pregătind poate, chiar în aceste clipe, reeditarea băii de sânge din piaţa Tienanmen, de acum un sfert de veac, un omor în masă pe care, în mod semnificativ, nu l-a admis şi nu l-a regretat niciodată.
Cazul german şi criza
Ar putea obţine Ponta o majoritate? Ce face un popor să derapeze? Ce-l determină s-o ia la vale şi să renunţe la propria libertate? De ce se vede abandonat de îngerul său păzitor? Cazul german e instructiv şi în sine şi prin comparaţie. Catastrofa nu i-ar fi năpădit pe germanii Republicii de la Weimar, dacă aderenţa nefericiţilor la democraţie ar fi fost mai puternică, iar atuul naţionalist mai slab. Dacă n-ar fi fost prea mulţi gata să-şi investească nădejdile într-un pseudomântuitor carismatic, dar pervers şi cu apucători de golan, proferând pe de o parte ameninţări brutale, dar capabil, pe de alta, să rostească vorbe meşteşugite şi să lanseze promisiuni tentante.
În rapida degradare a democraţiei germane terorismul naziştilor s-a dovedit important, dar n-a fost câtuşi de puţin un factor decisiv. În accesul la putere al lui Hitler net mai eficientă li s-a dovedit propaganda. O partitură esenţială i-a revenit păcatului împotiva memoriei. Recursul la conspiraţionisme şi cuplarea la mituri precum cel antisemit, în conjuncţie cu gâdilatul reflexului patriotic, le-a oferit celor mulţi un simulacru de rezolvare a unor probleme pentru ei insolubile. Brusc, mulţi au căzut pradă himerei că ar fi descoperit cauza eşecului lor în viaţă şi într-o lume modernă, în care războaiele se pierd şi în absenţa unor trădări sinistre, iar crizele, contrar iluziilor curente, îi falimentează uneori şi pe unii oameni harnici şi oneşti.
Alimentată de extinsa propensiune spre colectivism, ispititor pentru perdanţi, laşi, leneşi, nevolnici şi incompetenţi, incapabili să-şi asume răspunderile ce vin la pachet cu libertatea, convertirea în voturi a opţiunilor extremiste, naziste ori comuniste n-a mai cunoscut oprelişti în Germania anilor 30. Criza şi sărăcia au jucat pe atunci un rol cu atât mai substanţial, cu cât mişcările totalitare n-au dispus de televiziuni ca instrument de a le propaga otrava.
Alta e situaţia azi în ţări cu democraţii labile sau în regres, ca România, Ungaria şi Bulgaria, dar şi în vechi democraţii, precum Franţa şi Grecia. În mod vădit, alunecarea spre extremism a grecilor sau francezilor a avut loc în condiţii de criză, dar în pofida apartenenţei lor la NATO şi Uniunea Europeană.
Dosarul vienez şi asumarea trecutului
Cazul austriac relevă însă că nu-i nevoie de o criză care să bulverseze atât de rău, încât electoratul unei ţări a UE să-i dea votul cui nu trebuie. Confruntaţi cu perspectiva de a se izola, dacă aleg la preşedinţie un ex-ofiţer al armatei naziste, precum Kurt Waldheim, un fost agent secret hitlerist, implicat probabil în atrocităţi comise în fosta Iugoslavie, austriecii n-au ezitat. Au ales izolarea şi pe Waldheim. Şi au propulsat la guvern un extremist, nostalgic al hitlerismului, de factura defunctului Jörg Haider.
Inimaginabile şi inadmisibile, din unghi german, aceste opţiuni s-au datorat defectuoasei raportări a Austriei postbelice la crimele nazismului. Spre deosebire de germanii din Republica Federală, austriecii se cantonaseră în iluzia că n-ar fi fost făptaşi, ci victime.
România, istoria şi televiziunile
În cazul românesc e şocantă, fără doar şi poate, majoritatea celor care, în răspăr cu realitatea, cred, complet iraţional, că ar fi fost „mai bine pe vremea lui Ceauşescu”. Nostalgia pe care o evocă e însă, parţial, plauzibilă. Sărăcia lucie a multora, mai amplă decât în alte ţări europene, alimentează în România aderenţa la varii enormităţi, chiar şi atunci când cifrele statistice demontează rapid aberantele pretenţii. Dar mizeria şi dezamăgirile provocate de criză şi de programe de austeritate nu explică integral periculosul derapaj în ficţiune. Una sinucigaşă, devreme ce pregăteşte terenul abandonării democraţiei.
La temelia ficţiunilor româneşti se află, ca şi în Austria, omisiunea unei veritabile confruntări cu trecutul. Asumarea istoriei nu s-a făcut în şcoli şi cu atât mai puţin în casele şi familiile oamenilor. Copiii n-au habar de crimele comise în numele poporului român. Pur şi simplu, nu li s-a spus adevărul.
Nu pentru că n-ar exista istorici de valoare. Ci pentru că românul, care, sub Ceauşescu, (a quleque chose malheur est bon) se informa la Europa Liberă, azi e recordmen mondial la statul la televizor şi vede pe micile ecrane, în locul unor Lucian Boia, Dorin Dobrincu sau Adrian Cioflâncă, prea mulţi călăi şi gâzi de partid şi de stat recrutaţi şi sponsorizaţi de te miri cine. Pe aceste ecrane se linşează mediatic, se minte ca la Moscova şi Peking, se spală creiere şi se mancurtizează.
Confruntat cu acest pustiu, îngerul n-are cum să nu-şi întoarcă faţa de la telespectator. Care, convins că s-ar afla pe mâini din cele foarte bune, în braţe mefistofelice adoarme liniştit.
Deşteaptă-te române. Te rog, deşteaptă-te odată.
http://www.dw.de/de%C5%9Fteapt%C4%83-te-de%C5%9Fteapt%C4%83-te-rom%C3%A2ne/a-17967567