SCRISORI DIN GERULIA
Vrei să reacționezi la acest mesaj? Creați un cont în câteva clicuri sau conectați-vă pentru a continua.

Un document de o importanţă istorică crucială pentru Germania : Proclamaţia lui Adolf Hitler din 22 iunie 1941

In jos

Un document de o importanţă istorică crucială pentru Germania : Proclamaţia lui Adolf Hitler din 22 iunie 1941 Empty Un document de o importanţă istorică crucială pentru Germania : Proclamaţia lui Adolf Hitler din 22 iunie 1941

Mesaj  Admin la data de Vin Noi 14, 2014 4:34 am

Operațiunea Barbarossa (în germana Unternehmen Barbarossa) a fost numele secret de cod ales de conducerea nazista a Germaniei pentru operația militară de invadare a URSS în timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Numele operațiunii vine de la numele imparatului Sfantului Imperiu Romano -German, Frederic Barbarossa (1122 – 1190).
Scopul inițial al operațiunii a fost cucerirea Rusiei Europene și a Ucrainei până la Arhanghelsk în nord și Astrahan în sud.
Înainte de declanșarea Operațiunii Barbarossa, Germania Nazistă și Uniunea Sovietică se aflau în relații foarte prietenești, în special după semnarea Pactului Ribbentrop – Molotov, cu puțin timp înaintea invadarii Poloniei si declansarea celui de-Al Doilea Razboi Mondial.
Această înțelegere criminala avea principalele prevederi cuprinse în acordurile secrete, care stabileau împărțirea statelor învecinate între cele două puteri.

Cum arata impartirea Europei centrale si de Est la masa talharilor
Pactul a fost o surpriză de proporții pentru statele lumii din cauza ostilității reciproce afișate până în acel moment, de URSS si Germania nazista..
Pe frontul sovietic s-au purtat unele dintre cele mai mari și violente bătălii din istorie, cu uriașe pierderi de vieți omenești, în condiții cumplite atât pentru germani cât și pentru sovietici.
În dimineaţa zilei de 22 iuie 1941, ministrul Joseph Goebbels a dat lumii un anunţ şocant: trupele germane, împreună cu cele finlandeze şi române, au lovit Uniunea Sovietică.
La radioul german, era citită proclamaţia lui Adolf Hitler, prin care se justifica atacul.
„Popor german ! Naţional socialişti !
Împovărat de griji mari, condamnat la luni întregi de tăcere, a sosit ora când pot să vorbesc, în sfârşit, deschis.
Pe 3 septembrie 1939, când Reich-ul German a primit declaraţia de război a Marii Britanii, a avut loc încă o dată o încercare a britanicilor de a zădărnici orice început de consolidare a Europei şi, prin urmare, de ascensiune a sa, luptând împotriva oricărei puteri continentale care era cea mai puternică la un anumit moment. Aşa se face că, în trecut, Marea Britanie a distrus Spania în numeroase războaie. Aşa a purtat şi războaiele împotriva Olandei.
Aşa, mai târziu, s-a luptat cu Franţa, cu ajutorul întregii Europe, şi aşa, la începutul secolului, a început încercuirea Reich-ului German, iar, în 1914, a purtat [Primul] Război Mondial. Numai din cauza lipsei de unitate internă a înfrântă Germania în 1918. Consecinţele au fost teribile.
După declaraţii ipocrite că lupta s-a dus numai împotriva Kaiserului şi regimului său, şi odată ce armata germană a pus jos armele, a început anihilarea Reich-ului German, conform planului.
În vreme ce profeţiile unui om de stat francez că existau cu două milioane de germani prea mulţi – cu alte cuvinte, numărul acesta de oameni ar trebui să fie eliminat prin foamete, boli şi emigraţie – se pare că erau îndeplinite la literă, mişcarea naţional-socialistă a început munca de unificare a poporului german, astfel iniţiind renaşterea Reich-ului. Ridicarea poporului nostru din suferinţă, mizerie şi dispreţ ruşinos s-a făcut sub forma unei renaşteri pur interne. Nu a afectat în niciun fel, cu atât mai puţin nu a ameninţat, Marea Britanie.
Cu toate acestea, imediat a început o nouă politică plină de ură de încercuire a Germaniei. Acest complot s-a pus în practică şi pe plan intern şi pe plan extern, familiar pentru noi toţi, între evrei şi democraţi, bolşevici şi reacţionari, cu singurul scop de a inhiba crearea noului stat al germanilor şi de cufundare a Reich-ului încă o dată în neputiţă şi mizerie.
În afară de noi, ura acestei conspiraţii internaţionale a fost direcţionată împotriva acelor naţiuni care, ca şi noi, au fost nedreptăţite de soartă şi au fost nevoite să îşi câştige pâinea de zi cu zi în cea mai dură luptă pentru existenţă.
Mai presus de toate, dreptul Italiei şi Japoniei, ca şi cel al Germaniei, de a participa la împărţirea bunurilor lumii a fost contestat şi, de fapt, negat formal.
Alianţa dintre aceste [trei] naţiuni a fost, deci, un simplu act de auto-protecţie în faţa combinaţiei globale egoiste de bogăţie şi putere care le ameninţa.
Încă din 1936, Churchill, conform declaraţiilor AGW [American General Wood] înaitea comitetului Camerei Reprezentanţilor [cameră a Congresului american], a declarat că Germania devenea încă o dată prea puternică şi, astfel, trebuia distrusă.
În vara lui 1939, a venit timpul ca Marea Britanie să înceapă să realizeze anihilarea dorită, repetând politica globală de încercuire a Germaniei. Planul campaniei de minciuni puse în scenă cu acest scop a constat în afirmarea că alţi oameni erau ameninţaţi, păcălindu-i cu promisiuni britanice pentru garanţii şi asistenţă, determinându-i să meargă împotriva Germaniei, aşa cum se întâmplase şi înainte de Marele Război.
Din mai până în august 1939, Marea Britanie a reuşit astfel să difuzeze lumii că Lituania, Estonia, Letonia, Finlanda şi Basarabia, precum şi Ucraina, erau ameninţate în mod direct de Germania.
Unele dintre aceste state s-au lăsat induse în eroare să accepte promisiunea unei garanţii, astfel alăturându-se noului front de încercuire a Germaniei.
În aceste condiţii m-am considerat îndreptăţit să îmi asum responsabilitatea, în faţa conştiinţei proprii şi în faţa istoriei poporului german, nu numai să dau asigurări acestor ţări sau guvernelor lor pentru falsitatea afirmaţiilor britanice, dar şi să liniştesc cea mai mare putere din est [Uniunea Sovietică], prin declaraţii solemne privind limita intereselor noastre.


Naţional socialişti !


La acea vreme probabil că toţi aţi simţit că acest pas a fost unul amar şi dificil pentru mine. Naţiunea germană nu a nutrit niciodată sentimente ostile împotriva poporului rus. Totuşi, de peste două decenii conducătorii evrei bolşevici din Moscova s-au străduit să dea foc nu numai Germaniei, dar întregii Europe.
Niciodată Germania nu a încercat să importe viziunea naţional socialistă în Rusia, dar conducătorii evrei bolşevici din Moscova s-au străduit neostoit să aducă în mod fraudulos dominaţia asupra noastră şi a altor naţiuni europene, nu numai pe cale ideologică, dar mai presus de toate prin forţa militară. Consecinţele activităţii acestui regim nu au fost decât haos, suferinţă şi foamete în toate ţările.
Eu, pe de altă parte, m-am străduit timp de două decenii, cu minimum de intervenţie şi fără să distrug producţia noastră, să ajung la o nouă ordine socialistă în Germania, una care nu numai că elimină şomajul, ci şi permite muncitorului productiv să primească o parte din ce în ce mai mare din roadele muncii sale. Realizările acestei politici de economie naţională şi reconstrucţie socială – care s-a străduit pentru o comunitate naţională adevărată, depăşind rangurile şi diviziunile de clasă – sunt unice în lumea de astăzi.
Aşadar, numai cu multe dificulăţi am reuşit ca în august 1939 să îl trimit pe ministrul [de Externe] [von Ribbentrop] la Moscova într-un efort de a contracara politica de încercuire britanică a Germaniei.
Am făcut asta numai din resposabilitate faţă de poporul german, dar mai presus de toate în speranţa că, în cele din urmă, în ciuda tuturor, realizând o destindere pe termen lung şi fiind capabil să reduc sacrificiile care altfel ne-ar fi fost cerute.
În timp ce Germania a afirmat solem în Moscova că teritoriile desemnate şi ţările – cu excepţia Lituaniei – sunt în afara oricăror interese politice germane, un acord special a fost încheiat în cazul în care Marea Britanie ar fi reuşit să instige Polonia să intre în război cu Germania. În acest caz, de asemenea, revendicările germanilor erau suspuse unor limitări absolut neproporţional cu cu realizările forţelor germane.


Naţional socialişti !


Consecinţele acestui tratat, pe care eu însumi mi l-am dorit şi care a fost încheiat în interesul naţiunii germane, au fost foarte grave, mai ales pentru germanii care trăiesc în statele interesate.
Peste o jumătate de milion de femei şi bărbaţi germani, toţi micii fermieri, meşteşugari şi muncitori, au fost forţaţi să îşi părăsească patria peste noapte pentru a scăpa din calea noului regim [sovietic] care la început i-a ameninţat cu suferinţe fără margini şi, mai devreme sau mai târziu, cu o exterminare completă.
Cu toate acestea, mii de germane au dispărut. A fost imposibil să fie stabilită soarta lor, cu atât mai puţin locul unde se află. Printre ei, nu mai puţin de 160 de bărbaţi cu cetăţenie a Reich-ului german. Am păstrat tăcerea faţă de toate acestea pentru că am fost nevoit! Căci era dorinţa mea să elimin tensiunile şi, dacă ar fi fost posibil, să realizez o înţelgere permanentă cu acest stat.
Totuşi, încă din timpul avansării noastre în Polonia, liderii sovietici au revendicat Lituania, brusc şi contrar tratatului. Reich-ul German nu a avut niciodată vreo intenţie de a ocupa Lituania şi nici nu a prezentat o astfel de cerere guvernului lituanian, dar, din contră, a refuzat cererea guvernului lituanian de la acea vreme de a trimite trupe germane în Lituania, în acel spirt, pentru acel scop, de a nu fi în concordanţă cu scopurile politicii germane.
Cu toate acestea, am respectat şi această nouă cerere rusească. Totuşi, acesta era numai începutul unui şir de extorcări, care au tot fost repetate de atunci.
Victoria în Polonia, care a fost obţinută exclusiv de trupele germane, m-a îndemnat să fac o nouă ofertă de pace puterilor Occidentale [Marea Britanie şi Franţa]. A fost respinsă, din cauza eforturilor aţâţătorilor la război internaţionali şi evrei.
Atunci, motivul pentru această respingere se regăsea în faptul că Marea Britanie încă avea speranţe că va fi capabilă să mobilizeze o coaliţie europeană împotriva Germaniei, care ar fi inclus şi Balcanii şi Rusia Sovietică. Aşadar, s-a decis la Londra să fie trimis ambasador la Moscova domnul Cripps.
A primit instrucţiuni clare ca, în orice circumstanţă, să fie restabilite relaţiile dintre Marea Britanie şi Uniunea Sovietică şi să fie dezvoltate într-o direcţie pro-britanică. Presa britanică a raportat progresul acestei misiuni, exceptând cazul în care s-a impus tăcerea din motive tactice.
În toamna lui 1939 şi primăvara lui 1940, primele rezultate s-au făcut simţite. Rusia s-a angajat să subjuge cu forţa armată nu numai Finlanda, dar şi statele baltice, motivând brusc această acţiune prin afirmaţia, la fel de ridicolă pe cât era de falsă, că trebuie să protejeze aceste state de un pericol extern sau să îl împiedice.
Aceasta nu se putea aplica decât Germaniei, căci nicio altă putere nu ar fi putut interveni în zona baltică, să nu mai vorbim de a merge la război acolo.
A trebuit încă să păstrez tăcerea. Totuşi, aceia care se aflau la putere la Kremlin au mers mai departe imediat.
Întrucât în primăvara lui 1940 Germania, în conformitate cu aşa-numitul „Tratat de Prietenie” [28 sept. 1939, cu URSS], şi-a retras forţele de la frontiera estică şi, de fapt, a eliberat cea mai mare parte a acestei zone de forţe germane, a început o desfăşurare de forţe ruseşti, într-o măsură ce nu poate fi văzută decât ca o ameninţare deliberată la adresa Germaniei.
Potrivit unei declaraţii pe care Molotov însuşi a făcut-o atunci, existau 22 de divizii ruseşti numai în statele baltice, deja din primăvara lui 1940. Având în vedere că guvernul rus a spus mereu că a fost chemat de populaţia locală, scopul prezenţei lor acolo nu poate fi decât o demonstraţie împotriva Germaniei.
În timp ce soldaţii noştrii distrugeau puterea franco-britanică în vest, începând cu 10 mai 1940, desfăşurarea militară de forţe ruseşti de pe frontiera noastră estică continua la un nivel din ce în ce mai ameninţător. Din august 1940, am considerat că este în interesul Reich-ului să nu mai permită proviciilor noastre din est, care au fost pustiite atât de des înainte, să rămână neprotejate în faţa acestei imense desfăşurări de divizii bolşevice.
Astfel, şi numai după cum a prevăzut această cooperare britanico-sovietică, a fost nevoie de concentrarea unor forţe atât de puternice în est, încât o încheiere radicală a războiului din vest, mai ales în ceea ce priveşte aviaţia, nu mai putea fi garantată de către conducerea germană.
Aceasta, totuşi, a fost în conformitate nu numai cu scopurile politicii britanice, dar şi a celei sovietice, căci atât Marea Britanie, cât şi Rusia Sovietică au dorit să lase acest război să continue atât de mult cât era posibil pentru a slăbi întreaga Europă şi a o face din ce în ce mai neputincioasă.
Atacul ameninţător al Rusiei asupra României a fost, în ultimă instanţă, destinat în egală măsură să intre în posesia sau, dacă e posibil, să distrugă o bază importantă a vieţii economice nu numai a Germaniei, dar a întregii Europe.
Din 1933, Reich-ul German a căutat cu o răbdare fără margini să câştige statele din sud-estul Europei ca parteneri comerciali. Prin urmare, noi am avut cel mai mare interes în consolidarea lor internă şi ordine.
Avansul Rusiei în România şi alianţa Greciei cu Marea Britaniei ameninţau să transforme rapid şi aceste regiuni într-un larg teatru de război.
Contrar principiilor şi obiceiurilor noastre şi la cererea urgentă a guvernului român, care era el însuşi responsabil pentru aceste evoluţii, i-am sfătuit să consimtă la cererile sovieticilor de dragul păcii şi să cedeze Basarabia.
Guvernul român a crezut, totuşi, că ar putea răspunde pentru aceasta în faţa propriului popor numai dacă Germania şi Italia ar garanta, în compensaţie, măcar integritatea a ceea ce încă a rămas din România.
Am făcut acest lucru cu inima grea, mai ales pentru că atunci Reich-ul German oferă o garanţie înseamnă că o şi respectă.
Nu suntem nici englezi, nici evrei.
Cred încă, şi la această oră târzie, că am servit cauza păcii în această regiune, chiar şi prin asumarea unei obligaţii serioase de către noi.
Totuşi, pentru a soluţiona în cele din urme aceste probleme şi pentru a obţine o imagine clară a atitudinii ruseşti faţă de Germania, precum şi sub presiune din cauza mobilizării din ce în ce mai mari la frontiera noastră estică, l-am invitat pe domnul Molotov la Berlin.
Ministrul de Externe sovietic a cerut clarificări din partea Germaniei cu privire la următoarele patru întrebări:
Prima întrebare a lui Molotov: Este garanţia Germaniei pentru România direcţionată şi împotriva Rusiei Sovietice în cazul unui atac din partea Rusiei Sovietice împotriva României?
Răspunsul meu: Garanţia germană este una generală şi ne leagă necondiţionat. Rusia, totuşi, nu ne-a spus niciodată că are alte interese în România dincolo de Basarabia. Ocupaţia [sovietică] a Bucovinei de nord a fost deja o violare a acestei asigurări. Nu am crezut, aşadar, că Rusia ar putea avea acum intenţii mai ample împotriva României.
Cea de-a doua întrebare a lui Molotov: Rusia se simte din nou ameninţată de Finlanda, Rusia este hotărâtă să nu tolereze acest lucru. Este Germania gata să nu dea vreun ajutor Finlandei, şi mai ales să-şi retragă de îndată trupele de salvare germane ce mărşăluiesc spre Kirkenes?
Răspunsul meu: Ca întotdeauna, Germania nu are absolut niciun interes politic în Finlanda. Un nou război condus de Rusia împotriva micii naţiuni finlandeze nu mai poate fi văzut, totuşi, de către guvernul german ca fiind tolerabil, cu atât mai mult pentru că noi am putea crede că Finlanda poate ameninţa Rusia. În niciun caz nu am dori un alt teatru de război în zona baltică.
Cea de-a treia întrebare a lui Molotov: Este Germania pregătită să accepte ca Rusia Sovietică să dea o garanţie Bulgariei şi, în acest sens, să trimită trupe sovietice în Bulgaria, în legătură cu care el – Molotov – a fost gata să declare că Uniunea Sovietică nu intenţiona astfel, de exemplu, să îl detroneze pe rege?
Răspunsul meu: Bulgaria este un stat suveran şi nu am nicio informaţie că Bulgaria a cerut vreodată Rusiei Sovietice vreo garanţie, aşa cum România a cerut Germaniei. Mai mult, ar trebui să discut chestiunea cu aliaţii mei.
Cea de-a patra întrebare a lui Molotov: Rusia Sovietică cere în mod categoric trecere liberă prin Dardanele şi, pentru protecţia sa, cere şi ocuparea unui număr important de baze în Dardanele şi Bosfor. Este Germania de acord cu asta sau nu?
Răspunsul meu: Germania este gata oricând să fie de acord cu modificarea Tratatului de la Montreux [1936] în favoarea statelor de la Marea Neagră. Germania nu este gata să fie de acord cu luarea în posesie de către Rusia a bazelor de pe strâmtori.


Naţional socialişti !


Aici am adoptat singura atitudine pe care o puteam adopta ca lider responsabil al Reich-ului German, dar şi ca reprezentat conştiincios şi responsabil al culturii şi civilizaţiei europene.
Rezultatul a fost acela de a creşte activitatea în Rusiei Sovietice direcţionată împotriva Reich-ului, începerea imediată a subminării din interior a noului stat românesc şi o tentativă de a înlătura guvernul bulgar prin propagandă.
Cu ajutorul unor lideri confuzi şi imaturi ai Legiunii române [Garda de Fier], a fost pusă în scenă o lovitură de stat în România al cărei scop a fost de a-l înlătura pe şeful de stat Generalul Antonescu şi de a produce haos în ţară în aşa fel încât să fie eliminată autoritatea legală şi, ca urmare, să fie eliminată premisa pentru implementarea garanţiei germane.
Eu încă am crezut că cel mai bine e să păstrez tăcerea.
Imediat după eşecul acestei întreprinderi, a avut loc o întărire înnoită a concentrării trupelor ruseşti pe frontiera estică a Germaniei. Detaşamente de tancuri şi trupe de paraşutişti au fost transferate în număr din ce în ce mai mare în proximitatea periculoasă a frontierei Germaniei.
Forţele armate germane şi patria germană ştiu că până acum câteva săptămâni niciun tanc german sau diviziune motorizată nu a fost staţionată pe frontiera noastră estică.
Dacă era necesară o ultimă dovadă a coaliţiei formate între timp între Marea Britanie şi Rusia Sovietică, în ciuda diversiunilor şi a camuflajului, aceasta a fost dată de conflictul iugoslav. În timp ce eu am făcut toate eforturile pentru a întreprinde o ultimă încercare de a pacifica Balcanii şi, în cooperare cu Ducele [Mussolini], am invitat Iugoslavia să se alăture Pactului Tripartit, Marea Britanie şi Rusia Sovietică au organizat împreună lovitura de stat care, într-o singură noapte, a înlăturat guvernul care era gata să cadă de acord.
Azi putem informa naţiunea germană că puciul sârb împotriva Germaniei nu a avut loc doar sub auspiciile britanicilor, ci în primul rând al ruşilor sovietici. În vreme ce noi am păstrat tăcerea cu privire la acest aspect, liderii sovietici au mai făcut un pas înainte.
Nu numai că au organizat puciul, dar câteva zile mai târziu [5 aprilie 1941] au concluzionat că binecunoscutul tratat de prietenie cu acele creaturi slugarnice, care avea ca scop consolidarea sârbilor în dorinţa lor de a se opune pacificării Balcanilor şi incitarea lor împotriva Germaniei. Şi asta nu a fost o intenţie platonică: Moscova a cerut mobilizarea armatei sârbe.
Pentru că şi atunci am considerat că e mai bine să nu vorbesc, aceia de la putere din Kremlin au mers mai departe: guvernul Reich-ului German deţine astăzi documente ce dovedesc că Rusia, pentru a atrage în final Serbia în război, i-a promis să îi furnizeze, via Salonic, arme, avioane, muniţie şi alte materiale de război împotriva Germaniei.
Şi asta s-a întâmplat aproape în acelaşi timp când eu îl sfătuiam pe ministrul de Externe japonez Matsuoka să atenueze tensiunile cu Rusia, sperând încă să servesc astfel cauza păcii.
Numai avansul rapid al diviziilor noastre incomparabile la Skoplje [sic], precum şi capturarea Salonicului, au frustrat scopurile acestui complot sovieto-britanic. Ofiţerii forţelor aeriene sârbe, totuşi, au fugit în Rusia şi au fost imediat primiţi ca aliaţi.
Numai victoria puterilor Axei în Balcani a dejucat planul de a înfrâna Germania vara aceasta în lunile de luptă în sud-estul Europei, în timp ce avea loc desfăşurarea constantă de trupe ruseşti şi consolidarea pregătirii lor de luptă pentru ca, împreună cu Marea Britanie şi susţinută de provizii americane deja anticipate, pentru a înfrâna şi înfrânge Reich-ul German şi Italia.
Astfel că Moscova nu numai că a rupt, dar a trădat mizerabil prevederile tratatului nostru de prietenie. Toate acestea au avut loc în timp ce conducătorii de la Kremlin, exact ca în cazul Finlandei şi României, au pretins până în ultimul moment pace şi prietenie şi au emis refuzuri aparent inofensive.
Deşi am fost obligat de circumstanţe să păstrez tăcerea mereu, a sosit momentul când să continui ca un simplu observator nu numai că ar fi un păcat prin omisiune, dar şi o crimă împotriva poporului german – da, chiar împotriva întregii Europe.
Astăzi, aproximativ 160 de divizii ruseşti sunt staţionate la frontiera noastră. De săptămâni au loc violări constante ale frontierei, care nu ne afectează numai pe noi, dar şi nordul îndepărtat [împotriva Finlandei], precum şi România.
Piloţii ruşi consideră că e un sport nonşalant să treacă cu vederea aceste frontiere, probabil pentru a ne dovedi că ei deja se simt stăpânii acestor teritorii.
În noaptea dintre 17 şi 18 iunie, patrulele ruseşti au pentrat din nou teritoriul Reich-ului şi au putut fi trimise înapoi după un schimb de focuri prelungit.
Acestea ne-au adus în momentul când e necesar pentru noi să contracarăm acest complot al aţâţătorilor la război iudeo-britanici şi al conducătorilor evrei ai centrului bolşevic de la Moscova.
Popor german!
În acest moment, are loc o desfăşurare de forţe care, în măsura şi domeniul de aplicare, este cea mai mare pe care a văzut-o lumea până în prezent. Uniţi cu tovarăşii lor finlandezi, lupătorii pentru victorie din Narvik sunt staţionaţi în regiunea arctică de nord.
Divizii germane comandate de cuceritorul Norvegiei [Generalul Dietl], împreună cu eroii libertăţii finlandeze sub [conducerea]Mareşalului [Mannerheim], apără pământul finlandez. Formaţiuni ale frontului estic german se extind din Prusia de Est până la Carpaţi.
Soldaţii germani şi români sunt uniţi sub şeful de stat Antonescu de pe malurile Prutului, de-a lungul cursului inferior al Dunării până la malurile Mării Negre.
Sarcina acestui front, aşadar, nu e numai de a proteja statele individuale, ci de a apăra Europa, şi prin urmare de a ne mântui pe toţi.
Prin urmare, am decis azi încă o dată de a lăsa soarta şi viitorul Reich-ului German şi al poporului nostru în mâinile soldaţilor noştri.
Să ne ajute Dumnezeu, mai ales în această luptă!”
Hitler i-a scris lui Benito Mussolini, liderul Italiei fasciste, spunându-i că decizia de a ataca Rusia sovietică „a fost cea mai grea decizie din viaţa mea”.
Germania se angaja într-un război pe două fronturi, deşi în cartea sa „Mein Kampf”, Hitler însuşi avertiza că o astfel de mişcare ar fi greşită.
Operaţiunea „Barbarossa” a fost considerată cea mai mare eroare strategico-militară pe care Hitler a făcut-o si care s-a sfârşit cu sinuciderea sa şi cu capitularea necondiţionată a Germaniei.
Admin
Admin
Admin

Mesaje : 1937
Data de înscriere : 03/02/2013

https://scrisoridingerulia.forumgratuit.ro

Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum