Jidanii sunt vinovati de rapirea Tinutului Herta

http://www.altermedia.info/romania/2014/10/31/jidanii-sunt-vinovati-de-rapirea-tinutului-herta/
Vasile I. Zărnescu

Anul 1940, când României i se răpesc mai multe ţinuturi istorice (Basarabia, Nordul Bucovinei, Herţa), va consemna la Mănăstirea Putna una din cele mai strălucite fapte de arme ale militarilor români.

După ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940 are loc retragerea trupelor române din Nordul Bucovinei, care intră, astfel, sub ocupaţia sovietică. Deşi pe harta cu noua delimitare a frontierei româno-sovietice comuna Putna dimpreună cu chilia Sfântului Daniil Sihastrul şi cu Mănăstirea figurau în interiorul statului român, totuşi, în ziua de 6 iulie trupele ruseşti au ocupat aceste locuri sfinte pentru orice român. Numai hotărârea, curajul şi dragostea de ţară a câtorva militari ai Grupului de Cavalerie-Recunoaştere nr. 25 au făcut ca acest „Ierusalim al Neamului Românesc“ să rămână în limitele graniţei actuale.

Informaţii despre intenţia ocupării satului Putna sosesc la Statul Major al Divizei 13 Infanterie comandată de generalul Dăscălescu încă din dimineaţa zilei de 6 iulie. Numeroşi localnici au sesizat autorităţile române despre acţiunea de incitare la revoltă a populaţiei de către patronul fabricii de sticlă din localitate (situată în vecinătatea mănăstirii), care, prin noua linie de demarcaţie a frontierei, îşi vedea cea mai mare parte a forţei de muncă (ce provenea din satele recent înstrăinate) în imposibilitate de a veni la lucru.

Sensibilizată de faptul că, în urmă cu câteva zile, printr-o provocare asemănătoare, ţinutul Herţa – despre care nu se amintise nimic în ultimatul U.R.S.S. – fusese ocupat ilegal de trupele sovietice, conducerea diviziei ordonă Grupului de Cavalerie 25 „marş galop la Gura Putnei şi satul Putna care este ameninţat“. În după amiaza zilei bolşevicii deja ocupaseră Mănăstirea Putna, satul şi zona chiliei Sfântului Daniil Sihastrul. Sosiţi la faţa locului după ora 20, militarii români conduşi de căpitanul Ioan Tobă (Hatmanul) angajează imediat lupta cu inamicul. După luptele din timpul nopţii, spre dimineaţă agresorii sunt dezarmaţi şi alungaţi peste limita noii graniţe. În documente se menţionează faptul că pentru partea română aceste ciocniri au dus la rănirea a 4 ostaşi, în timp ce de partea sovietică au existat mai multe pierderi, morţii fiind îngropaţi pe malul Râului Suceava, iar răniţii fiind predaţi Armatei Roşii.

Importanţa acestui act de bărbăţie şi curaj al militarilor români este cu atât mai mare cu cât ţinutul Herţa, pierdut printr-o lipsă de fermitate şi hotărâre, a rămas până astăzi înstrăinat de România. Oare ce-ar fi fost în inima românilor care ar fi trebuit să treacă graniţa cu paşaport ca să se poată închina la mormântul Marelui Ştefan? Şi oare unde ar mai fi ajuns tezaurul de carte veche şi broderie medievală păstrat cu atâtea sacrificii de către călugări? Comandantul grupului care a eliberat Mănăstirea Putna în acele zile fierbinţi a suferit pentru acest act de curaj deportarea în ţinuturile Siberiei între 1948-1964. Redăm mai jos o serie de mărturii-document, deosebit de emoţionante, referitoare la această pagină de istorie militară scrisă la Mănăstirea Putna.



Mănăstirea Putna a rămas în graniţele României



PREA FERICITE PĂRINTE PATRIARH,

Subsemnatul Ion Tobă-Hatmanu, Lt.-Colonel pensionar domiciliat în Braşov pe str. Poarta Scheii nr. 25, cu filială şi creştinească supunere rog respectuos să binevoiţi a cunoaşte cele mai jos expuse:

În calitate de Căpitan-Comandant al Escadronului 25 Călăraşi mă aflam în primele zile ale lunii iulie 1940 în oraşul Rădăuţi-Bucovina când am primit ordin din partea Comandantului Diviziei 13 Inf. Colonel Dăscălescu, să inspectez noua linie de frontieră trasată pe baza actului de la 28 iunie 1940 intervenit între noi şi Moscova, deoarece s-au semnalat incidente cu încălcări de frontieră şi depăşiri de teritoriu în dauna noastră.

Ajuns în regiunea Putna, am întâlnit un grup de ţărani, în frunte cu numitul Bivolaru Ilie, fugiţi din Putna care mi-au spus că trupe răzleţe ruseşti au ocupat localitatea cu Mănăstirea cu mormântul lui Ştefan cel Mare şi chilia lui Daniil Sihastrul.

Din spusele ţăranilor şi din informaţiile culese, acele trupe fuseseră invitate fără ştirea autorităţilor superioare sovietice să înainteze peste frontiera trasată de o delegaţie de evrei în frunte cu fabricantul Fischer, proprietarul fabricii de sticlă din Putna, deoarece evreimea din partea locului îşi vedea situaţia ameninţată din cauza stării de spirit creată de activitatea curentelor de dreapta din acea vreme, care îşi aveau conducerea locală în oraşul Rădăuţi în persoana fostului Comandant legionar Iaşinschi, membru în senatul legionar.

În faţa acestui act abuziv, necunoscut de oficialitatea sovietică, am ordonat ofiţerilor şi ostaşilor subordonaţi să restabilească imediat frontiera respingând efectivele sovietice pe poziţiile iniţiale. Am predat, apoi, frontiera consolidată posturilor de grăniceri din Regimentul 3 Grăniceri fost cu sediul în Cernăuţi, cum şi unui pluton de vânători de sub comanda Lt. Andronic Titus.

Ajungând la concluzia că odoarele Mănăstirii, valorile de artă, cum şi celelalte obiecte de preţ nu erau în siguranţă, le-am încărcat pe toate în două maşini militare, aşa după cum sunt ele specificate în Dos. Nr. 1/940 fila 77-80 dispunând expedierea lor sub pază la Cozia.

Ele au fost astfel salvate şi se află de câţiva ani din nou la Mănăstirea Putna.

Rog respectuos a reţine că un incident similar s-a petrecut în aceeaşi perioadă cu circa 26 de comune din nordul fostului judeţ Dorohoi, rămase şi astăzi în afara frontierelor noastre, datorită unei invitaţii asemănătoare, fără ştirea autorităţilor superioare sovietice, făcută de o delegaţie din târgul Herţa în frunte cu Dr. Max Weissman, medic veterinar, şi Carol Pomîrleanu, negustor de manufactură.

În dovedirea acţiunii de mai sus aduc următoarele:

PROBE:

Copie-extras din Registrul Escadronului 25 Călăraşi cu o schiţă a teritoriului încălcat şi o fotografie a unora dintre ofiţerii şi ostaşii care au participat la acţiune.

Declaraţia săteanului Bivolaru Ilie şi a călugărului pensionar Schipor Damaschin din Putna.

Scrisoarea fostului S.-Lt. Constantinescu-Ghiocel, azi pensionar domiciliat în Ploieşti, str. Em. Zola nr. 2, et. I.

Declaraţia scriitorului Ion Larian Postolache, fost soldat T.R. din unitate, domiciliat în Bucureşti, str. A. Ipătescu 11 A.

Menţiunea asupra valorilor inventariate în Dos. 1/940 al Mănăstirii Putna fila Nr. 77-80.



PREA FERICITE PĂRINTE PATRIARH al TUTUROR ROMÂNILOR,

Prin fapta mea nu mi-am făcut decât datoria de supus credincios al Bisericii strămoşeşti şi de ostaş al Ţării.

Drept aceea pentru salvarea acestui pământ, pentru salvarea acestui lăcaş, pentru salvarea acelui mormânt şi pentru salvarea acelor odoare, am păstrat în suflet o pioasă mulţumire de creştin şi de român timp de aproape 35 de ani fără să zic nimic.

Nici acum, Prea Fericite Părinte Patriarh, n-aş fi cutezat să ajung pe nici o cale în faţa Prea Fericirii Voastre, însă cei 72 de ani rostogoliţi peste mine şi peste soţia mea bolnavă şi prinsă în ghipsuri mă apasă cu greutatea şi cu mulţimea lor şi, ca să nu ne înăbuşe, rugăm uşurarea lor aşa cum Prea Fericirea Voastră va hotărî cu înaltă înţelepciune.

Al Prea Fericirii Voastre prea supus şi credincios fiu,

Ioan Tobă Hatmanu [1].



S-a ştiut până cum câţiva ani că din cauza unor jidani trădători era să rămânem fără satul Putna şi Mănăstirea Putna, cu toată istoria consemnată acolo şi păstrată de veacuri prin grija călugărilor? Şi că era să pierdem aceste părţi incomensurabile de Istorie din cauza unor jidani hrăpăreţi, care se temeau pentru averea lor? Iată că tot din neamul Fischer era jidanul ticălos care i-a chemat pe sovietici să-i apere averea şi să ne răpească această parte din teritoriul naţional! În mod normal, atât cei din „delegaţia de evrei în frunte cu fabricantul Fischer“, cât şi cei din „delegaţia din târgul Herţa în frunte cu Dr. Max Weissman şi Carol Pomîrleanu“ trebuiau împuşcaţi pe loc, trataţi ca trădători de ţară pe timp de război! Vedeţi de ce ăştia trebuie exterminaţi până la al şaptelea neam, cum scriu chiar vechii „evrei“ în Vechiul Testament?! Pentru că urmaşii lor ne sugrumă, ca răzbunare pentru pretinsul „holocaust“, în diverse feluri, şi acum: iată cum un urmaş de-al lor, „românul“ Andrei Oişteanu-Oigenstein, le cântă osanale unor asemenea Fischeri. Iar „noi“, adică preşedintele ţării îl decorează şi pe el, şi pe Elie Wiesel, şi pe Michael Shafir, şi pe Oliver Lustig, şi pe alţii ca ei.

Din păcate, nu s-a procedat aşa, cum era normal, iar în zona Ţinutului Herţa nu au fost apărători la fel de energici ca la Putna şi am rămas fără Herţa. Trebuie, totuşi, să reţinem că, aşa cum precizează Gabriel Constantinescu, în oraşul Herţa jidanii erau în proporţie de peste 60 la sută! Aşa că, pentru trădarea comisă de „delegaţia din târgul Herţa în frunte cu Dr. Max Weissman şi Carol Pomîrleanu“ trebuiau lichideze cea mai mare parte dintre locuitori – ceea ce, în condiţiile de atunci, nu prea era timp de făcut selecţia jidanilor care trebuiau executaţi, căci toţi erau complici la această acţiune trădătoare!

Arhivele militare româneşti consemnează, totuşi, şi alte conflicte armate sângeroase dintre trupele Armatei Române şi cele ale Armatei Roşii în timpul retragerii din 28 iunie-3 iulie 1940, de după perfidul ultimatum sovietic – cum exemplifică şi Paul Goma, citând din Arhivele M.Ap.N., în „Săptămâna Roşie sau Basarabia şi evreii“ (pag. 241). La fel consemnează generalul (r.) Ioan Şuţa şi colonelul (r.) Geo Stroe în cartea DREPTATE ROMÂNIEI. Nu s-au retras toţi militarii cu ochii în pământ, batjocoriţi de jidanii ticăloşi, care-i scuipau, îi degradau, îi jefuiau sau chiar îi împuşcau. Au fost cazuri când chiar soldaţii sovietici le luau apărarea militarilor români şi îi respingeau pe jidanii dezlănţuiţi, miraţi că debordau de atâta ură contra românilor [2]. Şi, culmea prostiei, în intervalul 1941-1944, tot jandarmii români îi apărau pe jidani de furia ucrainenilor în satele din Transnistria. Ca acum, să aibă tupeul – tipic jidănesc – să ceară daune de holocaust fiindcă au fost duşi în Transnistria. Dar, prin imbecilitatea ministrului Apărării Naţionale Mircea Duşa şi a consilierilor săi, Arhivele M.Ap.N. sunt date tot jidanilor, ca să sustragă documentele care ne disculpă şi ca să ne falsifice Istoria, în continuarea balivernelor scrise de descendenţii foştilor îmbuibaţi nomenclaturişti ca Vladimir Tismăneanu, Norman Manea, Andrei Oişteanu & co. «Cu o asemenea ascendenţă – scrie Paul Goma –, cu o viaţă de pui de supraştab în cartierul Primăverii din România terorizată, sărăcită, des-creierată şi de clanul Oigenstein, cetăţeanul sovietic Andrei Oişteanu pretinde a trata obiectiv „Holocaustul românesc“!» (op. cit., pag. 55).

Mărturia lt.-colonelului Ion Tobă-Hatmanu – acest erou al românilor rămas necunoscut, ca şi comandantul Divizei 13 Infanterie, generalul Dăscălescu – atestă că nu Stalin trebuie învinovăţit pentru pierderea Ţinutului Herţa – cum se menţionează constant în textele cu acest subiect –, ci, în mod direct, un grup de jidani, conduşi de jidanul medic veterinar Max Weissman, care „a invitat“ trupele sovietice să invadeze ţara!

NOTE

[1] Extras din Revista Mănăstirii Putna dedicată celui de-al 500-lea an de la naşterea în ceruri a Sfîntului Voievod Ştefan cel Mare, publicat de Mirean, la 25 iunie 2011, pe http://izestrea.wordpress.com/2011/06/25/cum-a-ramas-manastirea-putna-in-granitele-romaniei/.

[2] Voicu Tudor, „Zoe Petre – o mincinoasă neruşinată şi încă tolerată“, AlterMedia, 13 ianuarie 2013, pe http://www.altermedia.info/romania/2013/01/13/zoe-petre-o-mincinoasa-nerusinata-si-inca-tolerata/.