Iohannomania nu-i bună pentru România!

De ceva vreme, iohannomania a luat în stăpînire presa şi reţelele de socializare. Iar problema nu stă, desigur, în satisfacţia sinceră manifestată de alegători pe Facebook, sub diferite forme. Şi nici în prăjiturelele ori noile feluri de pizza botezate cu numele noului preşedinte. Nu despre marketing este vorba aici.
Dacă există o problemă – şi există – este cea a osanalelor profesioniste, venite de la oameni de media. Şi e foarte interesant să constaţi cum stindardul iohannomaniei îi uneşte pe aceia care-l descriau pe „neamţ“ drept traficant de copii, cu aceia care-l acuzau că ar fi „premierul Grivco“.
Nu doar că ei se suie pe creasta valului ca să-şi facă selfie-uri din postură de învingători închipuiţi. Dar îi mai şi trasează noului preşedinte misiuni atît de dificile şi îi fixează standarde atît de înalte, încît trec dincolo nu doar de prerogativele prezidenţiale, altfel limitate, dar pot depăşi pînă şi puterile omeneşti ale unui lider, fie el şi de neam german.
Încă înainte de a fi intrat în pîine, noul preşedinte se vede deja urcat, fără voia lui, pe un piedestal pe cît de înalt, pe atît de şubred. Şi este lesne să ne imaginăm că, în cazul în care şandramaua se va prăbuşi, exact cîntăreţii de azi o vor lua primii la sănătoasa. Ei, care au alimentat în opinia publică aşteptări mult prea mari, în raport cu ceea ce un preşedinte al României poate face cu adevărat.

Nu, preşedintele României nu poate mări lefuri şi pensii, nu poate scădea taxe şi impozite. Nu poate nici să garanteze menţinerea cotei unice. Nu poate decide cine să fie anchetat sau cine să fie băgat la puşcărie. Şi nici nu poate confisca averile obţinute prin fapte de corupţie. Nu este corect să li se alimenteze oamenilor aşteptări pe care nici un preşedinte, potrivit actualei Constituţii, nu le poate îndeplini.

Pur şi simplu, toate acestea – şi încă alte cerinţe care deja i s-au pus în faţă lui Klaus Iohannis – ţin de alte instituţii ale statului, iar puterile preşedintelui sînt limitate. El poate refuza o singură dată promulgarea unei legi, iar dacă Parlamentul o votează din nou, în aceeaşi formă, se vede obligat să o promulge, chiar dacă nu-i convine.
Preşedintele nu are voie să se amestece în treburile justiţiei. El poate nominaliza o persoană care să încerce obţinerea unei majorităţi parlamentare şi formarea unui Guvern, dar numai atunci cînd postul de prim-ministru este vacant. Altfel, trebuie să lucreze cu Guvernul aflat în funcţie. Guvernul cade în Parlament sau este schimbat prin alegeri.
Mulţi se întreabă „ce va face Iohannis“, dar poate că ar trebui să discutăm mai întîi despre ce să nu facă. De exemplu, să nu pună instituţii sau categorii sociale unele împotriva altora, să nu se substituie organelor de anchetă, să nu-şi pună în plan să-şi facă partid prezidenţial.
Dar dincolo de atribuţiile sale reale în politica externă sau în afacerile europene – care merită o discuţie separată –, preşedintele poate face măcar un lucru extrem de important, folosindu-şi atît prerogativele constituţionale, cît şi (sau mai ales) legitimitatea de care se bucură.
Preşedintele poate contribui decisiv la detribalizarea României, poate să ajute la dărîmarea zidurilor din societatea noastră, care îi separă pe „unii“ de „ceilalţi“, pe „ai noştri“ de „ai lor“. Pe „graşi“ de „slabi“. Pe „bugetari“ de „privaţi“. Pe „angajaţi“ de „pensionari“. Pe cei din „urban“ de cei din „rural“. Pe „ardeleni“ de „regăţeni“. Şi aşa mai departe.
În definitiv, România este în aceeaşi măsură ţara celor şase milioane care au votat cu Iohannis şi a celor cinci milioane care au votat cu Ponta. Pare o banalitate să spui asta. Dar nu e, cîtă vreme, dacă te uiţi la multe dintre atitudinile de după turul II, alegerile par să fi consfinţit victoria unui trib asupra celuilalt. Iar tribul învins nu are decît să se predea şi să suporte fără crîcnire, pentru că cei buni au izbîndit şi cei răi au fost biruiţi.
„Preşedintele care uneşte“ a eşuat la urne, şi nu pentru că sloganul nu ar fi fost corect, ci fiindcă cei mai mulţi alegători n-au avut încredere că acel candidat va face ceea ce promite. Îi revine acum celui ales să ducă la îndeplinire această promisiune. O misiune grea, dar făcută şi mai grea tocmai de campania de glorificare a preşedintelui. O campanie sub care putem vedea cu uşurinţă încercarea de a-l confisca pe eroul zilei în beneficiul unui trib sau al altuia. Ceea ce, în realitate, este o capcană.