Romania a intrat in Axa de buna voie sau a fost silita?

http://www.altermedia.info/romania/2014/10/30/romania-a-intrat-in-axa-de-buna-voie-sau-a-fost-silita/

Vasile I. Zărnescu

Opinia publică din România nu a aflat despre existenţa propagandei holocaustice decât după anul 1990, când s-au înmulţit acuzele la adresa ţării noastre de „participare“ la Holocaust – cum s-a exprimat Răzvan Theodorescu în Parlamentul României –, acuze comise de către organizaţiile jidăneşti înfiinţate la noi, dar ea, opinia publică, nu ştie că această propagandă există în presa occidentală de peste 150 de ani. Iar presa internă, controlată de jidani, evident, nu aminteşte de vechimea de peste 150 de ani a acestei propagande oneroase, ci leagă pretinsul holocaust care ar fi fost făcut de România de faptul că a fost aliata Germaniei naziste, cum o face, de exemplu, mercenarul jidănit Dennis Deletant, în cartea „Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu şi regimul său. 1940-1944“.

Deşi numele său ne-ar putea face să ne gândim la un diletant şi, deci, să nu-i dăm importanţă, totuşi am greşi mult subestimându-l dacă luăm în consideraţie întrebarea pe care ne-o adresează, mai mult decât revoltat, bloger-ul Titus Filipaş: „Dennis Deletant, un agent MI6?“ [1]. După care îi face o caracterizare puţin măgulitoare, dar se pare realistă şi ştie de ce: «Profesorul Dennis Deletant are o atitudine tipică de imperialist britanic. Dintre cei mai răi, aceia care i-au exterminat pe aborigenii tasmanieni. Am mai vorbit despre ştiinţa, şi chiar rolul său, în programarea masacrării românilor la „revoluţie“. Şi trebuie să încetăm să mai folosim termenul revoluţie referitor la anul 1989 şi România. Revoluţiile adevărate ale anului 1989 au fost cele „de catifea“. Denumirea adevărată pentru evenimentele de la noi este Masacrul din 1989, al românilor şi al României» [2].


Dar iată cum fusese situaţia antebelică, prezentată de un istoric şi politolog autentic – sau „omul-instituţie“, cum l-a caracterizat prof. univ. dr. Ilie Bădescu –, Larry L. Watts, în ultima sa lucrare, ALIAŢI INCOMPATIBILI:

„În toamna anului 1938, în ajunul crizei sudete şi al Acordului de la München, Ungaria, cu o populaţie de aproximativ opt milioane de oameni, avea mai puţin de cinci divizii22. Cehoslovacia, cu o populaţie de circa 14 milioane, deţinea 40 de divizii complet modernizate23. România, cu o populaţie de aproximativ 18 milioane, avea 24 de divizii complet dotate şi încadrate24. Polonia, cu o populaţie de circa 31 milioane, deţinea 35 de divizii capabile să se mobilizeze imediat şi cei mai mulţi experţi sunt de acord să putea mobiliza rapid 50-60 de divizii25.

Chiar dacă Polonia nu este inclusă în această înşiruire din cauza relaţiilor sale dificile cu Cehoslovacia, cele 64 de divizii de la Praga şi Bucureşti reprezentau o forţă mai mare şi, fără îndoială, mai modernă din punct de vedere militar decât erau cele 60 de divizii franceze – şi Franţa era considerată ca având cea mai mare armată din Europa la momentul respectiv. Totuşi, prin distrugerea Cehoslovaciei şi dizolvarea Micii Antante, aliaţii occidentali au pierdut o cantitate mai mare de capacităţi relevante decât a posedat cea mai mare putere a continentului, la momentul respectiv. Şi aceasta este doar începutul modificării raportului de forţe – redistribuirea capacităţilor militare – determinate de prăbuşirea Cehoslovaciei.

Diviziile cehoslovace erau aprovizionate de una dintre cele mai moderne şi mai productive industrii de armament şi muniţie din lume, şi erau desfăşurate într-o impresionantă abundenţă de fortificaţii aflate de-a lungul graniţei cu Germania, pentru care germanii înşişi nutreau un respect considerabil26. Astfel, pe lângă echipamentul şi muniţia cehoslovacilor care le-au revenit germanilor, industria de armament, care a continuat să producă pentru armata germană de-a lungul războiului, poate fi considerată ca o pierdere pentru Aliaţi. Mai mult, dincolo de producţia proprie de armament şi de echipament deţinute, armata cehoslovacă a primit peste 400 de avioane de luptă noi, de fabricaţie sovietică (bombardiere SB-1 şi SB-2), cu şase luni înaintea dezmembrării, ceea ce, iarăşi, a reprezentat o pierdere pentru Aliaţi în favoarea Axei27. În sfârşit, după căderea Cehoslovaciei şi dizolvarea Micii Antante, şi mai ales după expulzarea Uniunii Sovietice din Liga Naţiunilor, România a fost silită să caute garanţii de securitate în alte zone, găsindu-le până la urmă alături de Germania. Astfel, cele 24 de divizii româneşti nu numai că au fost pierdute de Aliaţi, dar au fost adăugate Axei şi folosite împreună cu alte peste zece divizii formate în fiecare din următorii trei ani împotriva U.R.S.S., din 1941 – rezultând, pentru Aliaţi, o pierdere netă de cel puţin 58 de divizii româneşti.

Prin desconsiderarea Micii Antante şi a sistemului de alianţe franco-răsăritene, Aliaţii au pierdut în total 99 de divizii cehoslovace, româneşti şi poloneze. Pierderea netă de capacităţi relevante a fost de peste 130 de divizii – în 1938, mai mult decât a două mari puteri însumate28. Având în vedere faptul că armata terestră cea mai mare din Europa, în 1938, cea a Franţei, avea 60 de divizii, este de neconceput să se susţină că cele 64 de divizii ale Cehoslovaciei şi României reprezentau capacităţi neglijabile. E evident ridicol să se afirme că cele 64 de divizii împreună cu cele 35 poloneze disponibile în orice moment pentru Franţa şi Anglia, în 1938, nu ar fi modificat raportul de forţe şi balanţa în mod fundamental“ [3].

Această pagină din lucrarea lui Watts aruncă la gunoi întreaga maculatură a lui Dennis Deletant şi, îndeosebi, enorma sa măgărie numită „Aliatul uitat al lui Hitler“. În comparaţie cu Larry Watts, Bennis-Bulă Deletant nu este decât un detractor mizerabil şi imbecil – care nu are nici scuza că i-ar fi lipsit aceste informaţii, deoarece toată bibliografia indicată de Larry Watts este din literatura de specialitate americană şi britanică, la care ar fi avut acces şi Dennis Deletant dacă ar fi fost un istoric veritabil şi nu un mercenar – şi, mai grav şi de neiertat, cum am zis, un mercenar holocaustist, care caută pe orice cale să-l învinovăţească pe Mareşalul Ion Antonescu de comiterea unui holocaust pe care nu l-a comis România (şi nici Germania), un mercenar adulat de nişte lichele ca Cristoiu & co., din echipa revistei Historia. Între timp, adică între apariţia maculaturii lui Deletant şi ultima lucrare a politologului Larry Watts, a apărut recenzia cărţii lui Louis C. Kilzer, CHURCHILL’S DECEPTION: The Dark Secret That Destroyed Nazi Germany (tipărită în 1954) [4], recenzie scrisă de Michael Nicholas Blaga şi publicată în revista… Historia. Şi, surpriză, pentru unii: recenzentul descrie descoperirea lui Louis C. Kilzer, făcută pe baza desecretizării unor documente britanice, referitoare la ticăloşia lui Winston Churchill, care a respins atât propunerile făcute de către Hitler, prin emisarii lui, de a încheia pacea în condiţii avantajoase Imperiului Britanic, cât şi propunerile de asasinare a lui Hitler, făcute de către unii generali germani, în vederea încheierii războiului! Motivul respingerii acestor propuneri de pace, net avantajoase Angliei, aflate la ananghie?! Este relevat de titlul „Cum a fost întors cel de-Al Doilea Război Mondial către URSS“ [5], recenzie în care Michael Nicholas Blaga ne aminteşte, fără să vrea, că porecla dată Angliei, „Perfidul Albion“, este absolut exactă şi reconfirmată de propriile documente secrete ale lui Churchill din Al Doilea Război Mondial. Adică se adevereşte, încă o dată, adevărul versetelor care ne asigură că „nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut!“

Să ne mai amintim că Winston Churchill fusese, tot timpul, un inamic notoriu al Comunismului şi demersul său de orientare a lui Hitler contra U.R.S.S. pare, la prima vedere, explicabil. Numai că, după începerea agresiunii lui Hitler contra Sovietelor, Churchill-Diabolicu’ (al cărui nume, Churchill, în traducere, ar fi, culmea ironiei, Bisericosu’) va face alianţă tocmai cu duşmanul de până ieri, cu U.R.S.S. Este necesar, aici, să mai reamintim în şirul mişeliilor lui Churchill contribuţia lui la crearea condiţiilor ca submarinele germane să poată scufunda nava Lusitania, plină cu cetăţeni americani în cabine şi cu muniţie în cală, pentru a crea motivul ca S.U.A. să iasă din izolaţionismul lor (conform Doctrinei Monroe) şi să fie atrase în Primul Război Mondial contra Germaniei. În contextul acestei digresiuni, să mai facem şi conexiunea dintre demersul lui Winston Bisericosu’-Diabolicu’ de sabotare a vasului Lusitania şi Declaraţia Balfour, confecţionată la presiunea jidanilor din Imperiul Britanic – în frunte cu lordul Rothschild – de conivenţă cu jidanii din S.U.A. – în frunte cu diabolicul rabin S.S. Wise, asistat de coreligionarii săi, Louis Brandeis et comp. Ambele maşinaţii aveau acelaşi scop: atragerea S.U.A. în război pentru doborârea Germaniei.

Trebuie să subliniez că România comandase Cehoslovaciei o mare cantitate de armament (deja plătită) care, prin ocuparea ei, în martie 1939, fusese capturată de Germania, care, apoi, bazându-se pe acest fapt, a şantajat România să i se alăture, Hitler reproşându-i lui Mihail Manoilescu, în zilele pertractării primirii ţării noastre în Axă, că România nu a ştiut să-şi aleagă aliaţii, indicând în mod expres Anglia şi Franţa; din păcate, Hitler avea dreptate, cel puţin în privinţa Imperiului Britanic. Aşadar, înaintea forţării României să intre în războiul antisovietic, au existat toate condiţiile nefaste ca ţara noastră să fie silită să intre în acest război: 1) indirect de către Franţa şi Anglia prin abandonul lor; 2) direct de către U.R.S.S. prin ameninţările continue, puse în practică frecvent prin provocarea de incidente la frontiere, soldate exclusiv cu uciderea grănicerilor români; 3) indirect de către U.R.S.S. prin incitarea şi încurajarea Ungariei să ameninţe România cu război şi 4) direct de către Germania prin şantajul comis.

În schimb, iată ce clişee preluate din literatura holocaustică colportează Bennis Deletant. Ca şi în alte cazuri, redau textul ad litteram, cu greşelile comise de istoricul britanic, roşcat şi coroiat:

«Evreii au fost principalele victime ale regimului Ion Antonescu. Fiind cea mai numeroasă minoritate etnică a României, deportarea evreilor constituia mijlocul principal al lui Antonescu de a-şi satisface dorinţa de „purificare“ şi de „omogenizare“ a populaţiei româneşti. Deportarea nu a fost însă unica soartă a evreilor. România face parte din geografia Holocaustului întrucât pe teritoriul ei şi în provinciile de sub controlul ei, Antonescu s-a făcut vinovat de uciderea sistematică a evreilor.

Holocaustul din România a fost diferit de cel din alte părţi ale Europei şi din Uniunea Sovietică. În primul rând, asasinatele în masă au fost comise de autorităţile române sub dictatura militară a lui Antonescu şi România era un aliat suveran al Germaniei. În al doilea rând, uciderea evreilor de către români a fost rezultatul nu doar al asasinatelor sistematice, ci şi al deportării şi al consecinţelor ei» (cf. Aliatul uitat…, pag. 140). După care înşiră mai multe cifre privind jidanii ucişi de români, dând citate din lucrările unor escroci ca Radu Ioanid, Jean Ancel, Matatias Carp ş.a. Şi rezumă: „Aceste cifre – aproape 300.000 de evrei în total – dau regimului Antonescu sinistra distincţie de a fi vinovat de cel mai mare număr de morţi evrei după Germania hitleristă – deportarea a 500.000 de evrei din Ungaria, inclusiv 151.000 din fostul teritoriu românesc al Transilvaniei de Nord, în lagărele morţii din Polonia a fost comisă după ocuparea germană a acestei ţări la 19 martie 1944“ (eodem loco). Finalul acestei fraze este, evident, o disculpare a Ungariei pentru exterminarea jidanilor, căci, zice Deletant, s-a făcut după ocuparea Ungariei de către Germania. Pe când România nu fusese ocupată, ceea ce i-ar mări vinovăţia, căci Pennys Deletant mai precizează: «În al treilea rând, „politica evreiască“ a României a fost independentă de cea a Germaniei, în sensul că Antonescu a acţionat din proprie voinţă, dar într-un context stabilit de dominaţia nazistă în Europa continentală» (ibidem).

«Rămâne totuşi întrebarea dacă deportarea evreilor şi a romilor în părţile aspre, sterpe, ale Transnistriei cu o insuficientă aprovizionare cu alimente, practic fără asistenţă medicală, cu adăposturi precare împotriva rigorilor verii şi ale iernii, fără canalizare, nu a fost cumva echivalentă, în mintea lui Antonescu, cu trimiterea evreilor şi a romilor la moarte. Lăsând la o parte speculaţiile, adevărul adevărat este că acţiunea lui Antonescu a condamnat a moarte zeci de mii de evrei şi de romi. Scrisoarea lui Antonescu din 4 februarie 1944 către arhitectul Herman Clejan este izbitoare prin limbajul impersonal din acea secţiune în care face aluzie la suferinţele îndurate de evrei. Discursul său se aseamănă cu cel al unei persoane care încearcă să se disculpe de orice responsabilitate pentru soarta evreilor din Transnistria: „În războiul actual care se extinde asupra întregului glob pământesc, evreii nu sunt iertaţi de suferinţele şi mizeriile pe care trebuie să le îndure aproape întreaga omenire. Dacă în timpul lipsei alimentelor şi a condiţiilor neigienice de viaţă au fost secerate şi vieţi ale evreilor, aceasta înseamnă că legile nemiloase ale războiului – pe care nu noi l-am provocat – au impus şi evreilor imperativul de a plăti tributul de sânge. Românii, care luptă în primele linii ale frontului, mor zilnic cu miile. Însă, ca un om de factură europeană, nu am suportat niciodată omorurile împotriva nimănui şi nu pot să fac acest lucru. Am luat măsuri şi le voi lua şi pe mai departe, ca astfel de omoruri să nu se comită împotriva evreilor, oriunde s-ar găsi“74.

Autocaracterizarea sa drept „om de factură europeană“ este un memento cutremurător că în cazul său, ca şi în cazul multor altor antisemiţi, valorile civilizaţiei occidentale reprezentau doar o spoială şi că, dacă se dădea lustrul la o parte, se vedea miezul mai întunecat în care supurau instinctele josnice (s.n., V.I.Z.). Era impulsiv în judecăţi. Primele rapoarte primite de Antonescu în tren despre pogromul de la Iaşi din iunie 1941 explicau evenimentele de la Iaşi ca o reacţie a germanilor faţă de acţiunile agenţilor comunişti, paraşutaţi ca să intre în contact cu evreii pentru a comite sabotaje în spatele liniilor germano-române, şi sub influenţa unor astfel de rapoarte Antonescu a dat ordinul de reprimare transmis unităţilor din Iaşi de către şeful Cartierului General, generalul Ioaniţiu, târziu în noaptea de 30 iunie: „Generalul Antonescu a ordonat ca toţi comuniştii evrei din Iaşi şi toţi cei găsiţi cu steaguri şi arme de foc să fie executaţi la noapte. Raportaţi executarea ordinului la Ialomiţa [locul în care se afla Antonescu în trenul Patria]“75. Nu se ştie dacă s-a efectuat vreo execuţie în noaptea aceea» (Dennis Deletant, op. cit., pag. 293-294).

Dacă „nu se ştie“, atunci înseamnă că nu s-au efectuat. Altfel ar fi existat rapoarte, căci acţiunile armate ale Poliţiei şi Armatei sunt consemnate riguros şi obligatoriu în Jurnalul de operaţii existent la statul major al fiecărei unităţi militare. Dar „analistul“ diletant Deletant nu-şi pune această problemă. Pentru acest individ ignobil este important să repete ideea „pogromului de la Iaşi“ – cântată de toţi jidanii holocaustişti –, deşi n-a fost nici un pogrom. Iată Ordinul nr. 4914, din 4 iulie 1941, dat de Ministerul de Interne, prin care se retransmitea unităţilor Poliţiei şi Armatei ordinul generalului Ion Antonescu referitor la evenimentul în cauză (vedeţi facsimilul alăturat):

«Copie

Domnul Ministru de Interne, cu ordinul nr. 4914 din 4 Iulie a.c., strict secret, arată că Dl. General Antonescu, Conducătorul Statului, luând cunoştinţă de cele întâmplate la Iaşi în zilele de 28 VI. a.c. – 1 VII a.c., a dat ordinul următor:

„Dezordinele întâmplate acum câteva zile la Iaşi au pus armata şi autorităţile într-o lumină cu totul nefavorabilă, cu ocazia evacuărei Basarabiei, a fost pentru armată o adevărată ruşine că s’a lăsat insultată şi atacată de evrei şi comunişti, fără a reacţiona. Ruşinea este şi mai mare când soldaţii din proprie iniţiativă şi, de multe ori, numai în scopul de a jefui sau maltrata, atacă populaţia evreiască şi omoară la întâmplarMI-Ord. nr. 4914 din 04.07.1940 al gen. Ion Antonescue, astfel cum a fost cazul la Iaşi.

Neamul evreiesc a supt, a sărăcit, a speculat şi oprit desvoltarea neamului românesc timp de câteva secole; nevoia de a ne scăpa de această plagă a românismului este de nediscutat, dar numai Guvernul are dreptul de a lua măsurile necesare. Aceste măsuri se află în curs de aplicare şi ele vor fi continuate după normele ce voiu hotărî. Nu este admisibil ca fiecare cetăţean sau fiecare soldat să-şi asume rolul de a soluţiona problema evreiască prin jeafuri şi masacre.

Prin asemenea procedee, arătăm lumii că suntem un popor nedisciplinat şi necivilizat şi punem autoritatea şi prestigiul Statului Român într’o lumină cu totul neplăcută. Opresc dar, cu desăvârşire, orice acţiune pornită din iniţiativă individuală şi fac răspunzătoare autorităţile militare şi civile de executarea întocmai a acestui ordin.

Crime de asemenea natură constituiesc o pată ruşinoasă pentru neamul întreg şi ele sunt plătite mai târziu de către alte generaţii decât cele care le-au comis. Cei ce se vor abate ori s’au abătut de la ordinul de mai sus vor fi daţi în judecată şi li se vor aplica sancţiunile cele mai severe prevăzute de lege“.

Acest ordin va fi adus la cunoştinţa tuturor unităţilor poliţieneşti în subordine, raportând de executare.

DIRECTORUL GENERAL AL POLIŢIEI STATULUI,

General de Divizie Em. Leoveanu

L.S. Pentru conformitate“, Semnătură indescifrabilă».



După ce a preluat puterea în stat, generalul Ion Antonescu a declarat la încheierea şedinţei din 6 septembrie a Consiliului de Miniştri, referitor la măsurile şi acţiunile pe care le va întreprinde ca Şef al Statului, declaraţie citată de ignobilul Dennis Deletant, care se vrea judecător:

«„Răspunderea o am eu în faţa istoriei“76.

Această judecată poate fi făcută acum.

În 1941, România a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice pentru a-şi redobândi integritatea teritorială; în 1944 a întors armele împotriva Germaniei pentru a o păstra. În momentul în care Armata Roşie a intrat în România, alianţa cu Germania şi-a pierdut raţiunea de a fi. După lovitura de stat de la 23 august, România a contribuit cu peste 16 divizii şi a suferit alte 170.000 de pierderi de vieţi omeneşti în campaniile sovietice finale împotriva lui Hitler77. În ceea ce priveşte efectivele angajate pe teatrul european de război la vremea aceea, participarea României la efortul de război a fost pe locul al patrulea după Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Marea Britanie. Efortul ei militar de ambele părţi, din anul 1941 până în 1944 şi din 1944 până în 1945, a contrastat remarcabil cu cedările de teritoriu fără luptă din 1940» (D. Deletant, op. cit., pag. 294 – s.n., V.I.Z).

Vedeţi ce ifose şi ce pretenţii de judecător are diletantul nostru? Acest ultim citat anulează, realmente, toate cele 399 de pagini ale maculaturii sale, eminamente false şi defăimătoare în cel mai înalt grad. La o primă apreciere, am putea conchide că Deletant atestă prin acest pasaj de încheiere că este, literalmente, un idiot. Dar nu, este mai grav: este un denigrator versat. De altfel, după ce a petrecut ani îndelungaţi în România, la „studii“ – deşi acum e clar că a făcut doar spionaj –, a început să injurieze România la Radio Europa liberă. Ca atare, în 1988, a fost declarat persona non grata. Acum este tratat de lingăii cosmopoliţi şi obedienţi Occidentului ca mare analist. Vedeţi şmecheria folosită în ponegrirea expresă conţinută în propoziţia subliniată de mine, „a contrastat remarcabil cu cedările de teritoriu fără luptă din 1940“? În primul rând, acest individ abject, roşcat şi pistruiat, laudă România pentru locul al patrulea deţinut printre beligeranţi – ca să arate, vezi Doamne!, cât de puternică fusese –, dar se face că uită că, la tratatele de pace cu ţările implicate, a fost tratată ca parte învinsă şi i s-au impus despăgubiri de război pe cât de uriaşe, pe atât de nemeritate – pretinse inclusiv de nemernicii care conduceau Ecuadorul, deşi România nu avusese conflicte armate directe cu forţele acestei ţări sau pe teritoriul acestei ţări insignifiante, dar Ecuadorul se afla, ca şi Franţa, printre „Aliaţi“ –, iar Franţa, care a „strălucit“ prin înfrângerea ei zdrobitoare după doar 3 (trei!) săptămâni de război, înfrângere prin care a pierdut mai mult de jumătate din teritoriu, din armament şi din armată – iar cele câteva milioane de prizonieri de război francezi au muncit pe rupte pentru efortul de război al Germaniei –, Franţa, deci, a fost trecută printre învingători! Dar această lăudare este făcută doar ca „joc de glezne“, pentru imagine, ca să arate cât de obiectiv şi, totodată, de binevoitor este faţă de România. Pentru ca, la punctul final, să arate cât de abjectă ar fi fost atitudinea României, în 1940: efortul de război întreprins între 1941-1945 „a contrastat remarcabil cu cedările de teritoriu fără luptă din 1940“. Evident, adjectivul „remarcabil“ este absolut nepotrivit sensului paragrafului, dar nu-i poţi cere unui imbecil să scrie logic, cu stil şi având proprietatea termenilor. Cât despre mârşavul ultimatum dat de către U.R.S.S. şi de impunerea retragerii în câteva zile – deşi era imposibilă respectarea termenului, care termen nici pe acesta U.R.S.S. nu l-a respectat –, mârşavul Deletant nu face nici o analiză. Adică impostorul Deletant pune în opoziţie, pe de o parte, situaţia militară a României din 1940 – cu o forţă ostăşească şi cu o înzestrare de armament minimale – şi, pe de altă parte, situaţia militară din intervalul 1941-1945, când avusese, într-adevăr, o forţă mult mai mare – „cel puţin 58 de divizii româneşti“, după cum apreciază Larry Watts –, deoarece, în fiecare an recrutase noi contingente de militari şi, apoi, fusese înzestrată de Germania cu armamentul fabricat de Cehoslovacia pentru România şi confiscat de Germania, dar pe care-l plătise tot România! Dacă mai amintesc şi situaţia politico-militară în care se afla România în 1940, fără armamentul capturat de Germania prin ocuparea Cehoslovaciei, fără dotarea militară pe care pretindea coruptul rege Carol al II-lea că ar fi avut-o ţara, fără aliaţii care o abandonaseră în chipul cel mai laş – aceleaşi Franţa şi Anglia-Perfidul Albion –, fără alianţele politico-militare angajate anterior – Mica Înţelegere, Înţelegerea Balcanică –, şi încolţită de vecinele ei din cele patru puncte cardinale, care abia aşteptau să înceapă România un război cu una singură dintre ele, de exemplu, cu Ungaria – care pretindea, ca şi acum, Transilvania –, sau cu Bulgaria – care pretindea Cadrilaterul –, sau cu Iugoslavia – care pretindea întregul Banat –, pentru ca toate să năvălească şi să destrame România, atunci, pentru mizeria scrisă în această carte în care-l preamăreşte pe netrebnicul rege Mihai I Uzurpatul şi în care acuză România de holocaustizarea jidanilor, atunci acest individ, Dennis Deletant, ar trebui pus la stâlpul infamiei sau, mai corect, ar trebui spânzurat de acest stâlp, cum au făcut englezii regalişti cu cadavrul lui Oliver Cromwell, la 20 de ani după moartea sa!

NOTE

[1] Vezi aici: http://blogideologic.wordpress.com/2008/09/06/dennis-deletant-un-agent-mi6/.

[2] Vezi pe http://blogideologic.wordpress.com/2012/12/18/dennis-deletant/.

[3] L. Watts, ALIAŢI INCOMPATIBILI. România, Finlanda, Ungaria şi Al Treilea Reich. Editura RAO, Bucureşti, 2013, pag. 24-25.

[4] Louis C. Kilzer, CHURCHILL’S DECEPTION: The Dark Secret That Destroyed Nazi Germany, pe http://www.amazon.com/Churchills-Deception-Secret-Destroyed-Germany/dp/0671767224.

[5] Vezi pe http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/cum-fost-intors-cel-al-doilea-razboi-mondial-urss.