DOUA OPINII DIVERGENTE : Bilanțul lui Băsescu, partea întîi & TRAIAN BASESCU

**Admin** Dum Dec 21, 2014 2:22 am

Am scris de atîtea ori despre Traian Băsescu, încît, acum, cînd pleacă de la Cotroceni, personajul mi se pare străveziu, ca o rufă purtată și spălată de prea multe ori.

De ambele dăți cînd l-am votat ca președinte, n-am făcut-o de dragul lui, ci, în 2004, pentru că nu voiam să-l văd președinte pe Adrian Năstase, care părea să aibă legături profunde cu corupția, și în 2009, fiindcă Mircea Geoană mi se părea lipsit de consistență și nici el inocent în privința corupției. În 2004 Băsescu, în ciuda limitelor sale vădite, de tot felul, avea aerul unei prospături care vine să se lupte cu corupția și cu caracatița politică care se îngrășase pînă atunci peste poate.

Cînd Băsescu a pus-o pe Monica Macovei la Justiție, am avut impresia că această Robespierre în fustă va face și va drege. Numai că după ce s-a folosit de ea, Traian Băsescu a lăsat-o să cadă, ca și cum Parlamentul ar fi dat cu ea de pămînt. Ulterior Băsescu a trimis-o la Bruxelles, fără să știe că binele pe care i l-a făcut el i se va întoarce înmiit din partea Monicăi, cînd cu referendumul.

Dacă în primul său mandat însă Traian Băsescu ar fi făcut pe marele susținător al Elenei Udrea, cu siguranță că în 2009 mi-aș fi anulat votul, punînd ștampila și pe numele lui și pe cel al lui Geoană. Atunci însă Traian Băsescu avea alte socoteli. Să facă din PD, un partid mic, un partid di granda, provocînd plecări din PNL, cu gîndul de a-i lichida pe liberali și de a transforma PD-ul într-un mare partid, pe care să se poată sprijini ulterior. Marea lovitură a lui Băsescu a fost cînd PD-ul a trecut de la socialiști, la popularii europeni, ceea ce i-a înlesnit lui relațiile cu vîrfurile popularilor, mai întîi în calitate de băiat de mingi, iar apoi ca băiat al nostru oropsit de socialiști și de liberali.

Cînd Băsescu a devenit președinte, au fost arestați Iacubov și alții, plus că mogulul Patriciu a făcut și el cunoștință cu arestul preventiv al poliției. Pe atunci nu se întreba nimeni de ce oare nici unul dintre baronii pediști nu e înhățat de procurori.

Filosofia lui Băsescu nu diferă cu nimic de aceea a lui Petre Roman care îi îndemna pe membrii partidului său să se îmbogățească. Deosebirea e că Roman nu s-a băgat nici direct, nici prin rudele sau amicii săi în afaceri de îmbogățire politică. Așa că acum, Petre Roman n-are nici o problemă cu DNA, în timp ce Băsescu are un frate cu probleme, are și un ginere care pare expus la anchete și are și amici sau amice care au ajuns în pușcărie preventivă sau sînt pe cale de a ajunge acolo.

Ce a făcut de fapt Băsescu în cel de-al doilea mandat al său? I-a protejat pe corupții săi, împotriva corupților celorlalți. Dar cînd marea victorie a regimului său a fost arestarea și condamnarea lui Adrian Năstase, ca dovadă că justiția nu mai depinde de politicieni, trupa de corupți ai alui Băsescu a început și ea să intre la apă. Marele moment a fost cel cînd Mircea Băsescu a fost băgat, preventiv, la pîrnaie. Ulterior, procurorii lui Băsescu, simțind că dacă nu-și fac treaba, cine știe ce-i așteaptă, au început să uite ai cui sînt pentru a-și salva pielea.

Da, se poate spune că Băsescu are merite în dezlănțuirea Justiției, doar că el nu și-a imaginat că această dezlănțuire se va întoarce împotriva apropiaților lui.
http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/bilantul-lui-basescu-partea-intii-110640.html

TRAIAN BASESCU

Peste o zi, pleacă de la Cotroceni cel mai dinamic politician român postdecembrist de până acum.

Viteza lui de reacție, instinctul extraordinarului “animal politic” care este și alte calități au făcut ca imaginea predecesorilor săi să pară a unor cicliști de velodrom, încremeniți încă în sur place la multă vreme după terminarea cursei.

Fermitatea, vocația blitzkrieg-ului dublată de capacitatea de a face față unor lungi, extenuante și nemiloase lupte de gherilă l-au transformat într-un simbol al omului politic gata să facă, oricând, orice spre a-și impune punctul de vedere.

Până la el, s-a spus că scopul scuză mijloacele.

În cazul său, se poate spune că omul scuză mijloacele. O schimbare de paradigmă cu efecte imprevizibile pe termen lung.

De aici la portretul nemeritat al unui dictator impenitent nu a mai fost decât un pas. Și unii l-au făcut cu voluptate.

Decizia de a fi un președinte-jucător l-a făcut să faulteze și să fie faultat; deseori, într-o manieră de o grosolănie surprinzătoare chiar pentru o lume care nu a putut fi niciodată confundată cu o Academie de Dans și Bune Maniere.

A forțat limitele Constituției, câștigându-și simpatia mulțimilor fascinate de un mai bine și mai drept pentru care se făcuse prea puțin până la el.

Simpatizanții săi au închis ochii în fața unor asemenea asalturi, vrăjiți de iluzia periculoasă că, pentru consolidarea unui stat de drept, totul e justificat.

Și-a acuzat adversarii de forțarea limitelor Constituției și subminarea statului de drept, deși, în multe cazuri, aceștia puneau la încercare fibra statului de drept prin acțiuni și procedee nu întotdeauna mai neortodoxe decât cele folosite de el, dar mai puțin populare.

Inițial, părea că are mai degrabă datele unui președinte de politică internă decât al unuia de politică externă.

După un deceniu prezidențial, rezultatele sale în politica externă sunt – sau cel puțin par – mai bune decât cele din politica internă.

A lansat numeroase proiecte.

Unele au sfârșit prin a deveni realizări de netăgăduit. Altele și-au dat obștescul sfârșit, înainte de a prinde o formă bine definită. A părut că face și atunci când doar vorbea. A vorbit, deseori spre a nu fi acuzat că nu face.

S-a spus că și-a luat sfătuitori, mai mult spre a avea cine să-l asculte, decât să asculte la ce era sfătuit.

În jurul său s-a instaurat o camarilă sofisticată, grație unei proximități mai eficiente decât tradiționala “birourilor noastre vizavi de biroul său”. O camarilă mediatică, cu multe butoane remote.

Oameni care, fără a fi jurnaliști per se, au avut – tocmai pentru că nu sunt cu toți simpli jurnaliști – o pondere mediatică importantă. Fără ei, războaiele mediatice pe care le-a declanșat sau cărora doar le-a răspuns ar fi putut sfârși altfel.

L-am admirat. L-am disprețuit. I-am fost recunoscător – chiar în prefața unei cărți. La nivel personal, nu am avut niciodată ce să-i reproșez – față de mine s-a purtat admirabil, chiar dacă l-am criticat cu mult mai mult decât l-am lăudat.

Felul în care și-a terminat al doilea mandat a fost deprimant.

Până și câțiva din admiratorii săi necondiționați s-au dezis de el pe ultimele sute de metri. Mă întreb dacă lucrurile nu ar fi stat altfel, în cazul în care, vreme de un deceniu, astfel de oameni n-ar fi uitat cu desăvârșire de existența spiritului critic.

Dacă în literatura dramatică există scena unui rege încolțit care strigă “A horse! A horse! My kingdom for a horse”, reportajul crud al acestui sfârșit de mandat ne confruntă cu episodul unui ”Elena! Elena! Elena, în schimbul unei moșteniri politice!”

Este o scenă tragică, în pofida aparenței de dramoletă. Un politician de mare talent iese din scenă pe ușa din spate, chiar dacă unii vor să mascheze acest lucru, invitându-l să facă o ultimă baie de mulțime în mijlocul Bucureștiului.

Să-i recunoaștem meritele președintelui care pleacă. Să fim drepți cu el. Mai drepți decât a putut fi el cu el însuși.

Peste ani, va înțelege că nimeni nu l-a putut apăra pe Traian Băsescu de Traian Băsescu.

În acel moment, el și istoria acestor zece ani, pe care a marcat-o definitiv, vor trece de la armistițiu la pace.

Abia atunci ne vom câștiga și noi liniștea necesară pentru a înțelege că am avut suficiente motive să-i spunem azi: ”Vă mulțumim, domnule Președinte!”

http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/traian-basescu-110641.html