Preşedintele-cuirasat

Metaforic, se poate spune că Traian Băsescu a trecut ca un cuirasat prin cei zece ani de mandat – în timpul cărora, dacă ţinem cont şi de cele două suspendări, a fost reconfirmat de patru ori în cea mai înaltă funcţie a Statului român. Nu numai că şi-a asumat bătălii grele – deşi era conştient că vor stârni, din partea unei covârşitoare părţi a clasei politice, un val imens de ură şi, implicit, răzbunare –, dar le-a şi câştigat.

După zece ani de mandat în cea mai importantă funcţie în stat, încheiaţi azi, 21 decembrie 2014, Traian Băsescu va ramâne în istorie nu doar ca preşedintele care a poziţionat ferm România pe poziţia Vest, nu doar ca primul preşedinte post-decembrist care a condamnat simbolic crimele comunismului şi care a desecretizat arhivele Securităţii, nu doar ca preşedintele care militat pentru o Justiţie independentă şi pentru o luptă anticorupţie dusă până în pânzele albe, nu doar ca preşedintele care susţinut şi încurajat autonomizarea faţă de politic a unor instituţii-cheie ale statului de drept, ci va va rămâne în istorie ca preşedintele care a învins un sistem ticăloşit. Un preşedinte-cuirasat.
În cei zece ani de mandat la Cotroceni, Traian Băsescu numai că şi-a asumat bătălii grele – deşi era conştient că vor stârni, din partea unei covârşitoare părţi a clasei politice, un val imens de ură şi, implicit, răzbunare –, dar le-a şi câştigat. Spulberând conspiraţia unei majorităţi politice ticăloşite care, simţindu-şi interesele şi chiar libertatea ameninţate, a încercat, de două ori, să-l debarce forţat de la Cotroceni. O dată, a învins această majoritate politică având susţinerea masivă a populaţiei, a doua oară, având sprijinul unor instituţii puternice pe care, prin politica sa, el le făcuse puternice şi independente de politic.
Un prim episod generator de ură la adresa sa, din partea clasei politice, se produsese în 2006, cu un an înainte de prima suspendare. Atunci când preşedintele a decis înfiinţarea Comisiei prezidenţiale care s-a ocupat de analiza dictaturii comuniste din România şi de condamnarea morală a crimelor comunismului – o comisie încredinţată lui Vladimir Tismăneanu – şi a cerut scoaterea dosarelor din arhivele Securităţii. Domnul Băsescu a fost, astfel, primul preşedinte al României post-decembriste care îşi asuma această responsabilitate şi, totodată, acest risc. Pentru cariera sa politică, era un risc. Era pericolul de a-şi transforma în inamic feroce o imensă şi puternică parte a clasei politice româneşti, cu tot ceea ce decurge de aici. Prima dovadă a fost însăşi reacţia majorităţii din Parlamentul României. Şedinţa comună a celor două Camere, din ziua de18 decembrie 2006, în care regimul comunist urma să fie condamnat ca fiind ilegitim şi criminal, se desfăşurase printre fluierături şi înjurături, fiind necesară intervenţia forţelor de ordine pentru calmarea spiritelor.
Condamnarea comunismului nu era, însă, singurul motiv de antipatie profundă. 2006 era anul în care, deja, se vedeau rezultate palpabile ale luptei împotriva marii corupţii. Prin intermediul Monicăi Macovei, „cartea câştigătoare” pe care Traian Băsescu mizase în această luptă, Justiţia îşi recăpătase îndependenţa, dovadă stând dosarele penale deschise pe numele unor oameni politici pe care, până în decembrie 2004, ţi-era imposibil să-ţi imaginezi că-i vei vedea deranjaţi de vreun procuror. Le era imposibil de imaginat chiar şi unor parteneri de-ai preşedintelui din Alianţa DA. Unul dintre ei a fost Călin Popescu Tăriceanu, premier la vremea respectivă, care îi ceruse şefului statului, prin celebrul deja „bileţel roz”, să intervină în favoarea prietenului său, Dinu Patriciu, ajuns de Justiţie în afacerile dubioase pe care le derulase. Traian Băsescu nu numai că îi refuzase cererea, dar o şi divulgase public. Acesta a fost momentul care a declanşat ruptura Alianţei DA şi, totodată, acţiunile care au stat la baza suspendării preşedintelui, câteva luni mai târziu, în mai 2007. Doar că dl Băsescu avea susţinerea poporului, care îl credita cu o doza foarte mare de încredere. În 19 mai 2007, interesele coaliţiei anti-preşedinte fuseseră, astfel, obstrucţionate.
A doua suspendare pare să fi fost pusă la cale înainte ca USL să înlăture Guvernul Ungureanu, în primăvara lui 2012. Mărturie pot sta evenimentele din vara lui 2012 – în cazul niciunuia nu se poate spune că a fost luat în urma unor decizii ad-hoc.
Deşi în 2012 dl Băsescu nu se mai bucura de cota de popularitate pe care o avusese la prima suspendare, în 2007 – fapt la care contribuise şi Trustul lui Dan Voiculescu, deconspirat şi dovedit în instanţă ca fost turnător la Securitate şi, în plus, posesor al unui dosar de mare corupţie, care se apropia de final, trust care pornise o campanii mediatice sinononime cu linşajul şi la adresa şefului statului şi a tuturor celor care îi susţineau ideile de reformă a Justiţiei şi lupta împotriva marii corupţii –, deşi, pentru înlăturarea lui se ajunsese chiar la modificarea, după rerefendum, a numărului total de alegători pentru a fi forţată, astfel, validarea demiterii sale, preşedintele a rămas neclintit la Cotroceni. Din două motive. În primul rând, pentru că, în 2012, a avut de partea instituţii ale statului deja reformate şi consolidate – a căror reformă a susţinut-o din primul an al primului mandat –, care nu s-au lăsat îngenuncheate de politic, care au refuzat să devină parte la lovitura de stat pusă la cale în laboratoarele USL. În al doilea rând, pentru că în 2012 a mai avut de partea sa importante Cancelarii occidentale, care i-au recunoscut şi apreciat meritele pe linie de politică externă – Traian Băsescu fiind preşedintele care aşezase ferm şi indubitabil, România pe linia Vest – şi care au luat poziţie faţă de derapajele antidemocratice şi anticonstituţionale puse la cale de noua Putere de la Bucureşti. „Detalii” pe care USL, coaliţia anti-Băsescu, pare să le fi ignorat când a construit planul de demitere a şefului statului.
De altfel, imposibilitatea de a-l înlătura pe Traian Băsescu de la Cotroceni, înainte de încheierea mandatului, nu fusese singurul-element-surpriză de care a avut parte noua Putere. USL, deşi fusese coaliţia politică post-decembristă cea mai puternică, având o majoritate care ne-a amintit de cea coagulată în nouăzecista Duminică a Orbului, a sucombat. Previzibil, de altfel. Dar prematur – înainte de a-şi atinge scopul. Unicul scop, rezumat la sloganul ”Jos Băsescu!”. Deşi pentru a-l înlătura pe Traian Băsescu de la Cotroceni recursese la toate tertipurile juridice şi constituţionale posibile. Deşi răsturnase valori, cu bună ştiinţă şi mult cinism. Deşi comisese ilegalităţi de la nivel înalt. Deşi călcase în picioare statul de drept. Deşi sfidase şi jignise parteneri occidentali ai României. În mod ironic, dl Băsescu i-a supravieţuit megaalianţei antibăsiste USL. Sau, metaforic spus, victima i-a supravieţuit călăului.
Metaforic, se poate spune că Traian Băsescu a trecut ca un cuirasat prin cei zece ani de mandat – în timpul cărora, dacă ţinem cont şi de cele două suspendări, a fost reconfirmat de patru ori în cea mai înaltă funcţie a Statului român. Nu numai că şi-a asumat bătălii grele – deşi era conştient că vor stârni, din partea unei covârşitoare părţi a clasei politice, un val imens de ură şi, implicit, răzbunare –, dar le-a şi câştigat.