SCRISORI DIN GERULIA
Vrei să reacționezi la acest mesaj? Creați un cont în câteva clicuri sau conectați-vă pentru a continua.

Este preşedintele Iohannis „pe mână” cu Ponta şi cu Antena 3?

In jos

Este preşedintele Iohannis „pe mână” cu Ponta şi cu Antena 3? Empty Este preşedintele Iohannis „pe mână” cu Ponta şi cu Antena 3?

Mesaj  ce e val ca valul trece la data de Joi Ian 08, 2015 10:34 pm

http://paulghitiu2009.blogspot.ro/
&
https://sites.google.com/site/jurnaldebordel/este-presedintele-iohannis-pe-mana-cu-ponta-si-cu-antena-3

Conform planului, acest text trebuia să fie continuarea celui precedent (http://www.evz.ro/iohannis-ponta-basescu-o-ecuatie-cu-multe-necunoscute-inca.html) şi să se refere la posibilele traiectorii ale lui Traian Băsescu şi Victor Ponta în anul 2015. Dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din Matache, nu pot rezista tentaţiei de a mă băga în vorbele despre „cine este pe mână cu cine” pentru a încerca să desluşesc dacă este vorba de o „mânărie”, sau de o amplă acţiune de intoxicare.
Deplinul acord al premierului cu preşedintele (e adevărat, în chestiuni generale, nu de cea mai mare importanţă, oarecum neutre politic şi deocamdată, din vorbe), pe de o parte şi laudele şi apărarea persoanei prezidenţiale de nemernicii cârtitori puse în pagină de Antena 3, pe de altă parte, au provocat de la nedumerire la acuzaţii de pactizare între cele trei entităţi implicate în discuţie. Chiar şi eu îl avertizam pe preşedintele Iohannis, în textul menţionat mai sus, despre pericolul apropierii de Antena 3 – indiferent de faptul că această apropiere are loc, deocamdată, numai dinspre numita oficină de manipulare către preşedinte şi dinspre PNL către oficină, nu şi dinspre subiectul în cauză. În cele ce urmează voi încerca să fac o sistematizare a posibilelor variante privind posibila înţelegere amintită în titlu urmând ca analiza să o facem, împreună: eu voi veni cu unele argumente pentru susţinerea sau infirmarea ei, urmând ca dumneavoastră să le aprobaţi sau contestaţi, sau să găsiţi şi altele, pro sau contra, iar concluziile să le tragem împreună.
Avem, în mare, două posibilităţi:

1. Sunt înţeleşi.
1.1 Iohannis şi Ponta au un aranjament pre-alegeri, care acum
este pus în pagină, iar cei de la Antena 3 joacă la comanda stăpânului lor, sau în căutare de un nou stăpân. Cum ar fi posibil? De ce să dea PSD-ul Preşedinţia din mână? De exemplu, pentru că Victor Ponta chiar nu-şi dorea să ajungă la Cotroceni, dar nu se putea opune opiniei din partid (şi evidenţei faptului) că era cel mai bine plasat în această competiţie. De ce nu dorea? Pentru că la Cotroceni nu controlezi bugetul şi nu prea poţi face bani; şi, efectiv, nu ai nici prea multă putere dacă partidul intră pe mâna altcuiva şi tu nu eşti „tătuca Iliescu”, care, dacă pleca din PSD, lua şi simpatizanţii partidului cu el. Adică, partidul avea nevoie de el şi mai puţin invers. Un motiv suficient de puternic pentru un Victor Ponta la 42 de ani, care se gândeşte că poate ajunge preşedinte şi la 45, 50, sau 55, dar că până atunci trebuie să mai pună puţină osânză. Face, deci, un aranjament cu contracandidatul său – neamţ, corect, care-şi ţine cuvântul dat – şi face în aşa fel în campanie şi între cele două tururi, încât acesta să câştige şi se ocupe fotoliul prezidenţial cu o aparenţă teutonă dar, de fapt, cu un fond de paie. E posibil? Este. Dar puţin probabil: în final, victoria a fost adusă de înghesuiala de afară şi protestele de afară şi din ţară, care e greu de crezut că au fost prevăzute, calculate şi puse în pagină de Ponta. Asta numai aşa, ca un prim motiv, dar sunt sigur că puteţi găsi încă multe altele aşa că nu continui.
1.2 Iohannis şi Ponta şi-au dat ulterior mâna, sau sunt pe cale să o facă. De ce? Din
motive de opinii şi opţiuni similare (care i-au apropiat în formula mai largă a USL-ului şi în trecut), din nevoia unuia de celălalt, din motive de pragmatism politic şi carieristic, din comoditate, din cauza unor „prieteni” comuni etc.
Posibil, dar, iarăşi, puţin probabil. Klaus Iohannis a fost propulsat de un partid, acum
sus şi el în sondaje, în care se regăseşte şi prin unitatea de opinii şi opţiuni, (care ar fi un motiv de a se apropia de Victor Ponta în varianta 1.2), şi care poate ajunge în curând la guvernare. O înţelegere cu premierul din care să fie eliminat PNL-ul, ar fi un act de lipsă de onoare şi mare nesimţire politică, care nu ar putea trece neobservabil şi fără repercursiuni de imagine imposibil de îndreptat. Pe de altă parte, cum nu avem relatări contrare în ultimii 14 ani în care a fost persioană publică, Klaus Iohannis pare a fi mai degrabă un om de onoare.
1.3 PNL ul este şi el parte într-o înţelegere mai mare şi face, destul de palid şi
neconvingător, ca şi în tot restul anului 2014, figură de opozant, dar, de fapt, o înţelegere mai veche curge înainte neclintită. Da, am putea spune, dar acum are procente multe, ce nevoie are de PSD? Las deoparte că, în cazul unei înţelegeri pot exista nişte condiţii „dificile” care să o securizeze, însă alegerile anticipate sunt clar o poveste fantasmagorică, atragerea aliaţilor PSD-ului şi împărţirea cu aceştia a ciolanului nu este nici ea o treabă prea simplă, şi atunci de ce nu am vedea peste câteva luni, pentru salvarea României, un guvern PSD-PNL până spre alegeri, după care să urmeze o altă operetă a alegerilor şi aşa mai departe?
Sună interesant şi aproape fezabil. Pot pune însă împotriva acestei variante realitatea, atât de bine documentată în aceşti 25 de ani, a prea multor „guri” de hrănit politic şi bugetar, uneori chiar şi pentru un singur partid, darămite pentru două, sau mai multe. De ce să nu iei totul singur, dacă este posibil.

2. Nu sunt înţeleşi. Dar:
2.1 Johannis este şantajat. Cu ce? Ce eveniment din trecutul acestuia, mai îndepărtat sau mai apropiat, s-ar putea constitui într-un material de şantaj? În acest caz, mai simplu era ca şantajul să se exercite înaintea alegerilor şi subiectul să abandoneze cumva lupta. Greu, deci, de crezut, o variantă care, în principiu, cade.
2.2 Iohannis şi Ponta se înţeleg pe diverse chestiuni, iar preşedintele nu are de ce să fie bătăios încă. Ponta are nevoie de linişte şi de scurgerea timpului pentru a rămâne în fruntea guvernului şi partidului, aşa că evită orice conflict şi, cum nici nu au fost teme grele, se face că îi cântă în strună preşedintelui. La rândul său, preşedintele Iohannis, îşi urmează firea, şi probabil agenda, aşa că nu iese să critice nici chiar pe chestiuni care totuşi ar fi cerut o poziţie: cum este cea cu recenta nouă modificare a legii educaţiei prin ordonanţă de guvern, modificare ce are şi alte aspecte negative în afara celui, atât de mediatizat, al renunţării la doctorat, şi care acţionează chiar în câmpul profesional al preşedintelui. Mai ales că educaţia a fost (firesc) una dintre temele favorite ale campaniei sale.
2.3 Victor Ponta, PSDul, Antenele fac pe lângă preşedintele Klaus Iohannis un dans complex de hipnotizare – îmbălsămare –neutralizare a preşedintelui, în jurul căruia încearcă să ţeasă o gogoaşă din firele colaborării, ascultării, lăudării de genul: eşti deştept, eşti puternic, eşti frumos, eşti priceput, ce mai, eşti cel mai bun, suntem într-un cuget şi o simţire. Subiectul ce să zică: Bă, nu mă mai lăudaţi? Nu mai fiţi de acord cu mine? Nu poate, ar fi penibil, mai ales după ce a promis că aduce un alt model de politică prezidenţială. Poate nu e tocmai fericit de această situaţie, dar e mulţumit că îi ies lucrurile, e linişte, pare că îşi poate face treaba. Cât e conştient căp zgomotul de fond este unul fals, făcut din ariile unor sirene, e bine; problema este că, după o perioadă, poate să ajungă să creadă cu adevărat că e cel mai tare. Numai că în acest timp şobolanii, şoarecii, gândacii sapă, rod, strică, fură, fac ce ştiu ei mai bine. Şi când vine momentul, vine şi cuţitul la carotidă şi somaţia: Faci ca noi, sau... Or direct aruncarea peste bord, fără nicio somaţie. Iată şi la ce le-ar folosi un astfel de joc:
2.3.1 Ceaţă pentru a continua în linişte schemele financiare deja începute şi
pentru dezvoltarea altele noi.
2.3.2 Ruperea preşedintelui de PNL, de care ar avea tot mai puţină nevoie şi
care, la rândul lui, în caz că îşi joacă cinstit opoziţia, s-ar vedea într-o situaţie penibilă de vioara a doua, sau chiar de prisos.
2.3.3 Ruperea de votanţii dedicaţi opoziţiei la PSD şi de votanţii internet,
primii sensibili la pactizarea cu duşmanul, cei din urmă mobilizaţi pe ultimii metri ai alegerilor, şi o categorie mult mai pretenţioasă şi capricioasă. De fapt şi cea care reuneşte acum cele mai multe glasuri de dezamăgire.
2.3.4 Distrugerea şanselor PNL de a deveni un partid cel puţin egal cu PSD-ul
şi refacerea procentelor proprii, căci dacă este concordie între preşedinte şi guvern, ce nevoie mai este să schimbăm guvernul. Mai ales că, în locul lui Klaus Iohannis, PNLul nu are şi nici nu poate inventa în timp util (poate pentru multă vreme de acum încolo) un alt candidat (o locomotivă) care să mai poată să polarizeze masa critică necesară câştigării alegerilor.
Personal cred că Ponta&compania urmăresc toate cele 4 direcţii de mai sus pentru că, de fapt, îngemănarea lor îi ajută să obţină rezultatul maximal: menţinerea la guvernare, atenuarea respingerii electorale, recuperarea procentelor şi acapararea într-un viitor nu foarte îndepărtat a întregii puteri. Este evident că jocul pe care îl fac, şi care nu ar fi reuşit cu Traian Băsescu (nu cred că înghiţea chestia cu ordonanţa, de exemplu), în oricare dintre situaţiile de mai sus este, dincolo de recalibrarea instinctuală a premierului disperat că poate ieşi complet din joc, şi rezultatul unui studiu psihologic serios pe baza căruia s-a trecut la implementarea acestei strategii.
În ceea ce îl priveşte pe domnul preşedinte, cred că, dincolo de aparenţe, este un tip orientat, tenace, ambiţios, mai puţin naiv şi controlabil decât îl cred unii, mai puţin încet la minte decât îl cred alţii, organizat, construindu-şi planurile pe perioade mai lungi decât suntem obişnuiţi cu majoritatea politicienilor. În politică, în urmărirea scopurilor, nu poţi satisface toate gusturile, cerinţele, fanteziile; nu poţi fi un înger în toate etapele activităţii tale, dar poţi fi unul în fundamentul activităţii tale. Compromisurile, momentele neclare sau aparent negative, pot să fie necesare pentru ca acest fundament bun să poată să fie realizat. Dar dacă Klaus Weber Iohannis va fi un preşedinte bun sau rău, asta doar timpul ne-o va arăta.
Publicat de Paul Ghițiu la 10:59 Niciun comentariu:
Etichete: alegeri, Antena 3, Cotroceni, Klaus Iohannis, pnl, Ponta, preşedintele Iohannis, psd
miercuri, 7 ianuarie 2015

Rugăciune la revărsatul zorilor - a părintelui Sofronie, de la Essex
Tu Doamne Cel Veşnic şi Făcătorule a toate,
care în bunătatea Ta cea nepătrunsă m-ai chemat în această viaţă,
care ai revărsat peste mine harul Botezului şi pacea Duhului Sfânt,
care ai sădit în mine dorinţa de a te căuta pe Tine, singurul adevăratul Dumnezeu,
ascultă rugăciunea mea:

N-am viaţă, nici lumină, nici bucurie, nici înţelepciune, nici tărie în Tine, Dumnezeule,
din pricina fărădelegilor mele nu îndrăznesc să-mi ridic ochii spre Tine.
Dar Tu ai spus ucenicilor tăi: "Tot ce veţi cere, în rugăciune cu credinţă, veţi primi" şi "Orice veţi cere în numele Meu, voi face vouă".
De aceea , îndrăznesc să Te chem pe Tine.
Curăţă-mă de orice prihană a trupului şi a duhului. Învaţă-mă să mă rog cum se cuvine.
Binecuvântează această zi pe care mi-ai dat-o mie, slugii Tale nevrednice.
Prin puterea binecvântării Tale, fă-mă să grăiesc şi să lucrez în toată vremea spre slava Ta
cu duh curat, cu smerenie, răbdare, dragoste, blândeţe, pace, curaj şi înţelepciune,
dându-mi de-a pururea seamă de prezenţa Ta.
În necuprinsa Ta bunătate, Doamne Dumnezeule, arată-mi calea voii Tale,
şi dă-mi să umblu în faţa Ta fără de păcat.
Tu Doamne, Căruia îi sunt deschise toate drumurile, Tu ştii cele de care am nevoie,
cunoşti orbirea şi neştiinţa mea, cunoşti neputinţa şi stricăciunea sufletului meu,
dar nici durerea şi întristarea mea nu-Ţi sunt ascunse Ţie.
De aceea Te rog, ascultă rugăciunea mea şi prin Duhul Tău Cel Sfânt învaţă-mă calea pe care să merg, iar atunci când voinţa mea tricăloasă mă va conduce pe alte cărări nu mă cruţa, Doamne, ci sileşte-mă să mă întorc la Tine.
Prin puterea iubirii Tale, fă-mă să mă ţin cu tărie de ceea ce este bine. Învaţă-mă ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc. Dacă e voia Ta, să nu răspund, insuflă-mi să tac în duh de pace în care să nu mă întristez, nici să-i rănesc pe semenii mei.
Aşează-mă în calea poruncilor Tale şi până la ultima mea răsuflare să nu mă laşi să rătăcesc departe de lumina îndreptărilor Tale, ca poruncile Tale să fie singura lege a fiinţei mele pe acest pământ în veci.
Doamne, rogu-Te, ai milă de mine.
Cruţă-mă în întristarea şi nenorocirea mea şi nu ascunde calea mântuirii de la mine.
În nebunia mea, Dumnezeule, cer de la Tine lucruri multe şi mari, dar îmi aduc pururea aminte de răutatea mea, de ticăloşia şi josnicia mea.
Milueşte-mă, nu mă depărta de la faţa Ta din pricina nevredniciei mele, ci mai degrabă sporeşte în mine conştiinţa acestei nevrednicii şi dă-mi mie, celui mai rău dintre oameni, să Te iubesc pe Tine aşa cum ai poruncit: din toată inima mea şi din tot sufletul meu şi cu toată tăria mea, din toată fiinţa mea.
Dă-mi să cunosc adevărul Tău înainte de a intra în mormânt.
Ţine-mă în viaţă în această lume ca să-ţi pot aduce căinţă după vrednicie.
Nu mă lua la jumătatea zilelor mele, nici pe când mintea mea este încă oarbă.
Când Îţi va bineplăcea să pui capăt vieţii mele, dă-mi de veste dinainte ca să pot pregăti sufletul meu să vină înaintea Ta.
Fii cu mine, Doamne, în acel ceas înfricoşător şi dă-mi bucuria mântuirii Tale.
curăţeşte-mă de toate gândurile tainice, de toată răutatea ascunsă în mine şi dă-mi răspuns bun la scaunul Tău de judecată.
Doamne, în mare mila Ta şi necuprinsa Ta dragoste de oameni, ascultă rugăciunea mea.
Publicat de Paul Ghițiu la 16:49 Niciun comentariu:
Etichete: părintele Sofronie, rugăciune
luni, 5 ianuarie 2015

Iohannis, Ponta, Băsescu –o ecuaţie cu mai multe necunoscute. Azi preşedintele Iohannis.


Politic, anul care a început pare un sistem de ecuaţii cu foarte multe necunoscute. Un talmeş-balmeş de neclarităţii, lucruri confuze, intenţii nedeclarate, intenţii ascunse, intenţii neclare, ciocniri în pregătire, ciocniri mocnite, ciocniri pornite dar puse pe Pauză.
Este, de fapt, prima dată, în scurta istorie de 25 de ani a României post-comuniste, când la începutul anului nu avem nimic clar, nimic sigur; scena politică pare ocupată de umbre, de figuri cu conturul neclar, care plutesc peste valurile ridicate mai mult din incertitudini dacât din certitudini.
Semnele de întrebare se aşează atât asupra evoluţiei partidelor cât şi a activiştilor acestora de la mai toate nivelurile. Cine va câştiga în PSD? Se rupe PSD-ul? Când, cum? Vor reuşi PNL-ul şi PDL-ul să rămână împreună în noul PNL? Va fi vechiul PNL fagocitat de PDL? Se vor armoniza oamenii şi poziţiile? Dar interesele? Va rămâne UNPR-ul alături de PSD? Şi în aceeaşi structură îngheţată, parcă, sau vor apărea şi aici ciocniri? Va mai rezista UDMR-ul, în afara guvernării, asaltului mai radicalelor partide maghiare? În ceea ce priveşte activiştii premium, vor fi operate modificări numai datorită activităţii DNA-ului sau/şi din cauza luptelor interne? Asupra tuturor acestora voi reveni pe parcursul săptămânilor următoare şi ori de câte ori evenimentele o vor cere. Pentru astări aş vrea să ne limităm la ecuaţia din titlu, oricum suficient de grea de rezolvat prin prisma datelor actuale.
Prim planul scenei politicii a fost ţinut, ani de-a rândul de duetul Băsescu-Ponta. Din când în când, se cerea în faţă şi Crin Antonescu, împins din cuşca sufleorului de marele maestru al suflatului, turnatului, delapidării şi corupţiei, onorabilul Voiculescu Felix Horror. Vom avea însă, în 2015, un trio Iohannis, Ponta şi Băsescu? Să încercăm să desluşim câte ceva din cele care s-ar putea întâmpla cu aceste trei, deocamdată, cele mai importante personaje din politica românescă.

KW Iohannis. Preşedinte.
Nu a avut parte noul preşedinte de prea multă linişte: de-abia trecuseră câteva zile de la câştigarea alegerilor şi au şi început să apară dezamăgirile, criticile, observaţiile sau somaţiile. Paradoxal la prima vedere (firesc, după cum voi arăta mai jos), nu din tabăra adversarului şi a votanţilor săi, ci din cea a propriilor susţinători. Şi pentru ca paradoxul să fie şi mai şi, foştii inamici, în frunte cu Victor Ponta au început a-l căuta, asculta, lăuda şi cultiva. Cel puţin până acum.
În cele ce urmează voi încerca să trecem rapid în revistă reproşurile, să vedem cât de meritate-corecte sunt ele şi să-i facem noului preşedinte o „foaie de parcurs” (o expresie găunoasă, folosită cu morgă de politicieni) cu pericolele care îl pîndesc, adică cu acele lucruri de care trebuie să se ferească, şi cu unele remedii naturale.
Reproşul alegerii consilierilor.
Patru consilieri contestaţi cu mai mult sau mai puţină îndreptăţire, în chiar primele zile de activitate nu e puţin lucru, dat fiind faptul că numirea colaboratorilor este, în lipsa altor elemente concrete, altor gesturi sau detalieri ale declaraţiilor precedente cu caracter mai curând general, chiar prima acţiune de substanţă a oricărui nou preşedinte şi deci prima ocazie pentru a confirma sau a infirma încrederea, speranţele, iluziile puse în persoana sa, sau construite în jurul ei.
Dan Mihalache reprezintă o problemă de încredere, nu de performanţe. În textul din EVZ (http://www.evz.ro/dan-mihalache-paznicul-oilor-lui-klaus-iohannis.html) din 26 noiembrie (de altfel primul text din presă pe această temă) am discutat aspectele careierei politice ale acestuia, aspecte care nu îl recomandă pentru un acest post (după mine, care nu îl recomandă în general). Au urmat multe alte luări de poziţie publice în acelaşi sens, inclusiv scrisoarea intelectualilor. Există şi voci care sunt însă de părere că numitul trebuie să fie lăsat să arate ce poate – de parcă ar fi vorba de un angajat oarecare, dintr-o întreprindere oarecare. Problema prezenţei lui Dan Mihalache la Cotroceni este una de încredere, nu de performanţă. La Preşedinţie se adună informaţii dintre cele mai secrete din toate domeniile, se stabilesc strategii naţionale, se comunică cu partenerii europeni şi cu cei din NATO şi se iau decizii cu rezonanţă internaţională, se discută lucruri care nu trebuie să ajungă nici măcar la prieteni, darămite la duşmani. Sau la mafioţii din politică. Sau la mafioţi, în general. Nu-l putem acuza pe DM de asemenea gânduri, dar nici nu putem avea încredere într-un personaj care a trădat pe ici pe colo (sau a urmat ordinele) pentru a-şi construi cariera.
Tatiana Niculescu Bran – mai multă comunicare, mai puţină literatură. Despre ea am scris la http://www.evz.ro/tatiana-niculescu-bran-o-miscare-inspirata-a-lui-klaus-iohannis-cazul-tanacu.html spunând că mi se pare o mişcare inspirată. A trebuit să descopăr nu multe zile mai târziu că dna Bran se crede un fel de turistă la Cotroceni şi ne povesteşte despre cât de vetust, comunist, fără gust sunt decorul, femeile de pe coridoare şi agenţii spp care aduc apa minerală pe tavă în poziţie de drepţi şi că nu este nimic de mâncare prin preajmă. Şi toate păreau a se datora predecesorului ocupant, adică lui Băsescu. Dacă din cauza acestuia nu ar avea ce să mănâne acasă aş înţelege-o, dar tocmai datorită lui se găseşte acum pe acest post (cu rang de ministru), care poate fi o trambulină importantă. Ştiu (pe direcţia asta am şi lăudat-o) că dna Bran a trecut de la ziaristică la literatură (chiar dacă non-ficţională) dar nu cred că ne interesează talentul ei eseistic (şi oarecum bovarian) în afara comunicatelor sau al comunicărilor despre ce vrea, gândeşte sau face preşedintele.
Andrei Murariu – un personaj obscur, cu o carieră, dacă e să ne luăm după mărturiile unor foşti colaboratori, de tipul activistului zelos, tiranic, limitat şi ranchiunos.
Mihai Răzvan Ungureanu. Ultimul intrat în focul contestării pentru, se pare, lipsa de opoziţie la proiectul Roşia Montana sau acceptarea acestuia. Contestarea vine de la ong-urile civiste, ecologiste şi, se pare, de la unele din emigraţia românească (greşit numită diaspora). Probabil, mai ales de la cei care nu îi iartă că a fost un prim-ministru al lui Băsescu.
Reproşul pasivităţii.
Unora li se pare că Johannis este prea pasiv. Că nu a atacat bugetul, că nu a criticat ordonanţa de urgenţă a Plagiatorului, că nu a dat de pământ cu cei de ISU, Interne, premier în scandalul tragediei de la Siutghiol, că nu au fost daţi afară penalii din partid etc.
Dar, pe de o parte, bugetul fusese atacat de PNL la Curtea Constituţională; bun-prost el era urgent necesar (pe asta au şi mizat, printre altele, guvernanţii) şi poate fi modificat oricând de un nou guvern, pe ordonanţă au sărit şi cei din presă şi universitarii şi cititorii comentatori. Pe de alta, Iohannis, care nu este Băsescu, nu va intra şi nici nu trebuie să intre în toate ocaziile de hârjoană politică. Mai ales acum la început când are destule altele cu care să-şi ocupe timpul. Căci a ajunge la Cotroceni înseamnă şi să te pui la punct, adică să înveţi, o sumedenie de lucruri pentru a putea gestiona situaţii care cer cu adevărat prezenţa competentă a preşedintelui – fie în ţară, fie în afara ei. Vezi numai vizitele care se prefigurează.
Mai mult încă, deşi s-a autodefinit ca un preşedinte mediator, Klaus Iohannis pare, mai curând, unul jucător. Evident, cu o altă tehnică, ceea ce îl face diferit de Traian Băsescu şi îi şi aduce acest reproş. Dar nu ca un mediator s-a comportat în primăria din Sibiu; nici în PNL, în care, fără „gaşcă” a reuşit să se impună în faţa mult mai efervescentului, dar şi inconstantului, Crin Antonescu. De-abia trecută duminica alegerilor, a cerut destul de imperativ parlamentului, care s-a şi executat, să voteze nişte ridicări de imunitate. A cerut partidelor să vină cu proiectele lor pentru România; s-a întâlnit cu Victor Ponta, cu Gabriel Oprea, cu Mircea Duşa şi cu Bogdan Aurescu; a decorat curajos un fost deţinut politic cu o imagine îndoielnică pentru anumite voci publice şi pentru o parte a presei prea lacomă de senzaţional (partea îndoielnică s-a dovedit, ulterior, falsă), şi-a impus omul la conducerea PNL-ului. Iar datul afară, în cazul penalilor sau al incompatibililor, rămâne o treabă a partidului, adică a Alinei Gorghiu.

Două observaţii de început de drum
1. E important de remarcat de la început, pentru o mai bună claritate a altor
observaţii, faptul că nu câştigarea unor alegeri şi mutarea biroului de lucru la Cotroceni dă substanţă de Preşedinte celui care a reuşit cele de mai sus. Acelaşi lucru este valabil şi pentru colaboratorii săi. E nevoie de ceva timp pentru a înţelege, chiar dacă erai pregătit şi deschis a o face, imensa responsabilitate, extraordonara misiune şi şansă: de a face ceea ce trebuie pentru semenii tăi. Şi nu acolo doi-trei, ci milioane de oameni. Atunci când această revelaţie te pătrunde ea provoacă mutaţii importante chiar şi în modul în care priveşti, vorbeşti, te mişti. În ceea ce spui şi faci, în cum spui şi faci. Fostul Preşedinte a înţeles acest lucru. L-a simţit, l-a sesizat probabil destul de repede, dar l-a conştientizat pe deplin (pentru că, mai trebuie spus, procesul de mai sus nu are loc instantaneu, nu te loveşte fulgerul preşedinţiei şi gata, din clipa următoare eşti Preşedinte) în câţiva ani: amintiţi-vă de Traian Băsescu cu mânecile suflecate la un pahar cu Gigi Becali şi de cel care, 8-9 ani mai târziu, a părăsit Palatul Cotroceni!
2. Ca preşedinte (mai ales aflat la începuturi) lucrezi cu nişte categorii extrem de
sensibile şi de aceea perisabile, greu de conservat în afara unei structuri interne potrivite şi a unei atenţii speciale: speranţă, simpatie, adoraţie (chiar), încredere. După cum deja s-a văzut, ele pot uşor să se piardă, sau să se transforme în opusul lor: antipatie, ură, neîncredere, respingere. Asta pentru că se presupune că lucrezi pentru oameni, iar oamenii sunt şi nestatornici, curioşi, răsfăţaţi, dezamăgiţi, speriaţi, nebăgaţi în seamă. De aceea, după cum spuneam şi mai sus, acum la început de drum, în afara altor realizări de substanţă, care să se constituie într-un capital de amortizare, primele mişcări, primele gesturi sunt extrem de importante, chiar dacă se referă la probleme mai puţin importante. Acesta (prima mişcare) este şi cazul numirii consilierilor.
De ce trebuie să se ferească preşedintele Iohannis
Klaus Iohannis este la început. Un început care, ca şi victoria sa, stă sub semnul unei simetrii interesante (dar, posibil, şi îngrijorătoare) cu cel al lui Emil Constantinescu de acum 18 ani: procente asemănătoare obţinute în cele două tururi, o victorie (oarecum) surprinzătoare, un entuziasm post-alegeri uriaş, aşteptări-speranţe asemenea – să sperăm că nu şi dezamăgiri asemenea. Pe cei doi îi mai leagă o anume sobrietate şi rigiditate (care poate părea că ţine de domeniul marţialului, dar care la EC a ajuns să ţină de cel al ridicolului). Această „ţeapănoşenie” venea la Constantinescu din credinţa, nici acum abandonată, în extraordinarul fiinţei sale şi a destinului aferent ei, în timp ce la Iohannis vine, în primul rând, din firescul structurii sale (dacă nu, şi sper că nu, şi dintr-o convingere similară, care poate să zacă în fiecare neştiută până în ziua în care, intrând pe poarta unui palat, ajungi să crezi că eşti deja la înălţimea simbolului acestuia).
Problema este că un om politic de anvergură, un adevărat conducător se defineşte prin două dimensiuni: cea de lider (seriozitate, putere, organizare, viziune) şi cea de om (caldură, grijă, apropiere). Alegătorii au nevoie să simtă că există şi una şi cealaltă. Altfel, ori nu depăşeşti condiţia egoismului primitiv, şi ajungând sus acţionezi numai pentru binele tău, ori faci lucruri care nu par a se adresa oamenilor şi nu pornesc din nevoile lor fireşti. Acţionezi numai pentru statuia ta. Tocmai pentru că a avut din ambele dimensiuni, Traian Băsescu a reuşit să ducă la bun sfârşit două mandate, să depăşească două suspendări şi să iasă cu fruntea sus şi cu un capital de simpatie pentru care ar putea fi invidiat de mulţi alţi foşti preşedinţi sau prim-miniştri de aici şi de aiurea.
Iohannis, vrea nu vrea, o să fie comparat mereu cu precedesorii săi, dar mai ales cu Băsescu, o comparaţie care nu va fi uşoară pentru el, dat fiind faptul că predecesorul său a marcat, pe harta activităţii unui Preşedinte al României, nişte teritorii, până la el, colorate cu alb.

Klaus Iohannis trebuie deci să aibă grijă să nu pară scorţos, dar nici rachiunos şi dacă este, să-şi depăşească aceste carenţe şi să se comporte ca şi cum nu ar fi (e, de altfel, o cale pe care ajungi să şi scapi de defecte). Aduc vorba despre ranchiună pentru că nu a avut nicio privire, niciun cuvânt de mulţumire faţă de Traian Băsescu pentru ceea ce a preluat de la el: o Românie mult mai bună decât cea pe care cel din urmă o primea acum zece ani de la Ion Iliescu. Mai mult chiar, referirile generale, aluziile, detaşarea fermă de tot ceea ce a fost până la el (Punct şi de la capăt este o formulă nefericită, aşa cum a constatat şi fostul preşedinte, care i-a propus, formula virgulă – sau punct şi virgulă – şi continuare cu doritele, dar şi necesarele şi posibilele modificări) par a indica faptul că rămâne pe poziţia USL-ului, pe care, de fapt, nu l-a repudiat şi nu l-a contestat niciodată.
Klaus Iohannis pare a nu uita refuzul lui Băsescu de a-l pune prim ministru şi cele câteva comentarii acide ale acestuia privitoare la persoana sa în tabloul politic al momentului. Dacă el nu înţelege însă că tocmai datorită acelui refuz a avut şansa de a candida şi datorită luptei lui Băsescu şi schimbărilor produse în ultimii ani, a avut şansa de a câştiga; că fără Băsescu nu-l scotea nimeni din Sibiu, că rechinii din capitală nu au avut nevoie de el decât ca să se credibilizeze în ochii românilor, atunci ceva nu e în regulă. Contestându-l pe Băsescu, chiar şi prin omisiune, prin nerecunoaşterea schimbărilor în bine datorate şi acestuia, Iohannis contestă, sau nu recunoaşte, România pe care a primit-o, nu recunoaşte meritele judecătorilor, care s-au scuturat de zoaiele imunde ale intereselor personale şi de cătuşele paralizantei supuneri politic, şi nici pe cele ale românilor care au stat ore multe în frig şi ploaie pentru a-l vota.
Şi dacă nu înţelege că atunci când s-a afiliat grupării Voiculescu-Ponta-Antonescu s-a declarat şi de acord cu programul, lozincile, acţiunile acestora şi, în mod firesc, poate primi alături de aceştia şi comentariile neplăcute, atunci e chiar mai grav.

Klaus Iohannis trebuie să aibă grijă şi în ceea ce priveşte apropierea lui de Antena 3. Campania de linguşire a acesteia, auto-atribuirea poziţiei de paznic al onoarei preşedintelui, în condiţiile în care în acest domeniu nimic nu e pe gratis, iar la Antene preţurile deconturilor sunt foarte mari, ca să nu mai vorbesc de faptul că de aici şi de la RTV au pornit cele mai josnice atacuri tocmai la adresa lui, nu ne vestesc şi nu îi vestesc nimic bun proaspătului preşedinte. Sper să înţeleagă şi să ştie să evite capcana (prezenţa liderilor vechiului PNL în studioul Antenei 3 nu este însă un detaliu încurajator – cu atât mai mult cu cât în 2 şi 16 s-a strigat în stradă şi împotriva Antenelor şi a lui Voiculescu) pentru că oamenii lui Voiculescu şi Ponta vor încerca să ţină şi să-l ţină aproape lovind astfel două ţinte: prima aceea de a-şi face jocurile în linişte şi de a atenua antipatia profundă a celei mai mari părţi a electoratului activ, sperând într-o reechilibrare a susţinerii (care, ne-o arată ultimele sondaje, s-a dus la vale pentru ei şi la deal pentru PNL); a doua aceea de a-l coborâ pe Klaus Iohannis de pe soclu în noroi, ştiind că o mare parte dintre votanţii din 16 noiembrie, şi mai ales cei din noul val, nu-i va ierta pactizarea (cum va fi ambalată o colaborare prea „dulce”) cu Victor Ponta şi ai lui, că răbdarea multora e foarte scurtă, că adoraţia, atunci când dispare, se transformă în ură, iar speranţele pier sub primul ger al indiferenţei. Şi toate astea pentru că românii au fost minţiţi şi dezamăgiţi în permanenţă timp de 25 de ani. După alţi 45 de ani de minciună şi ger năprasnic.

Preşedintele Iohannis trebuie să aibă grijă şi să comunice, să vorbească cu oamenii, să le răspundă atunci când aceştia îi semnalează sau cer ceva, să le arate atenţie, consideraţie, respect. Evident că nu trebuie să iasă şi să-şi justifice fiecare pas şi că nu poate răspunde la zecile de mii de scrisori care îi sunt adresate (pentru acestea trebuie găsiţi oamenii potriviţi care să o facă), dar atunci când există o întrebare/semnalizare/apel din partea unor oameni de valoare ai societăţii româneşti, sau când este semnalată, nu contează de cine, o problemă real importantă trebuie să spui ceva. Dacă nu direct, atunci prin „purtătorul de vorbe”, care de aia ia salariu şi care acum şomează şi scrie eseuri. Altfel preşedintele riscă să pară arogant, dispreţuitor, plin de sine, căpos, lipsit de vibraţie pentru oamenii reali.
Nu e rău nici să-şi fundamenteze dinainte acţiunile, clarificând aspectele care pot trezi sentimente contradictorii, şi preîntâmpinând mărirea distanţei dintre şeful statului şi omul de rând. Şi după ce face ceva – că se întâlneşte cu Victor Ponta, sau cu badea Vasile – atât timp cât se întîlneşte ca preşedinte să ne spună şi câteva vorbe despre momentul respectiv. Asta pentru că noi noamenii suntem curioşi şi pentru că ne place să fim băgaţi în seamă, iar dacă nu primim lămuriri de unde trebuie, primim zvonuri şi bârfe din alte părţi. Şi nu e păcat să devenim bănuitori pentru că nu s-au găsit cinci minute şi zece vorbe şi să ajungem să „ne băgăm singuri în seamă”?
În ceea ce priveşte postările de pe Facebook, ele sunt "simpatice" dar nu sunt totuşi poziţii oficiale, aşa că e nevoie şi de ceva comunicate, declaraţii, conferinţe de presă. Ca să nu mai vorbim de fotografiile puse în acelaşi loc şi care vădesc ori amatorism, ori oportunism: atunci când faci un bine cuiva, taci din gură, dacă l-ai făcut pentru a ajuta. Dacă nu, evident că te lauzi să audă tot târgul. Şi să faci mare caz de o tabletă e puţin cam.... Un preşedinte poate, eventual, să se laude cu ceea ce a făcut pentru naţiune; ceea ce face ca om, rămâne între el şi Dumnezeu!

Un ultim gând (dar nu cel mai puţin important) este acela de a avea grijă să nu fie – să nu devină – anost. Oamenii au nevoie să ştie cine eşti, să fii previzibil, să conteze pe tine, dar nu la nesfârşit, ca într-o rece şi tehnicistă rutină birocratică; ei au nevoie să-i şi suprinzi uneori, să ai ruperi de ritm, să iasă în faţă omul, cel care conduce liderul. Altfel se plictisesc repede şi dau vrabia din mână pe cioara de pe gard aşa cum se întâmplă nu numai la noi, ci în multe alte părţi ale lumii.
Va urma.
ce e val ca valul trece
ce e val ca valul trece

Mesaje : 67
Data de înscriere : 21/05/2013

Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum