Adolf OHA lutheranul…

Ce-i drept, „mutulică” aproape că a rămas! Dar nu mai mormăie, de la o propoziție la alta, ci vorbește mai apăsat și mai pregnant cu fraze deja aproape la fel de lungi ca în limba lui Schiller! Și abia acum pare că îl putem citi cu adevărat: nu, nu e scurt la vorbă (poate la cea românească, până mai ieri, da!), ci tot mai concis! Concis nu dintr-o prețiozitate confuciană, ci pentru a sublinia felul personal de a pune punctul pe „i”. Vorbind dară, nu puțin, cum părea, ci scurt și rece. Până mai ieri cu acel zâmbet superior ce părea doar nefericit ales. Dar care acum începe să semene cu amprenta lăsată de urmele unei ironii (a soartei, dar tot pentru noi!) a altui poftitor de puteri depline.

Da, „mutulică” vrea, nu să rupă gura târgului, uimându-l ce multe înțelesuri pune în vorbele-i puține, ci să ne bată dunga unor rostiri decisive prin târgul acesta în care încă suntem și noi. Și începe să-și așeze argații potriviți. Preluați din moștenirea de la Grivco, și nu ar fi mare bai, pentru că erau și printre aceia valori, dar și pe cei cu pregătire „magna cum Soroș”!

Klaus ne plesnește dară peste fața noastră încă prea ospitalier și cumsecade de primitoare cu „urmașul” orcâmuirii nemțești, cu o palmă groasă românească. Mult mai grea decât aceea pe care ne-o mai trântea Traian Băsescu în exercitarea rolului lui de „președinte-jucător”. Căci, dacă de la Traian o încasam ca victime colaterale, efect al undei care avea drept țintă instituțiile statului, de la Klaus ne-o luam „bine făcut”, cu direcție precisă.

Iar președintele nu își va struni elanul lucrului bine făcut pentru cei ce l-au pus acolo! (Aproape ca la revoluție: noi am făcut-o, dar nu a fost a noastră. La fel și în cazul lui Klaus; noi l-am ales, dar nu e al nostru!). Și nu se va opinti să judece cu jumătatea lui nemțească partea pe care o oferă meticulos mioriticilor. Azi „ai lui”, dar mâine, dacă nu-l strunim, ai lui, ca vlădică.

Nu se va înfrâna dară căci mandatul pentru el va curge multe mai repede. Iar la sfârșit, dacă o ține așa, nu va mai avea nici măcar procentele lui Traian Băsescu în cele mai nefericte zile ale acestuia ca șef al statului!

E drept, prezența cârmuirii Grivco, azi prin el cap al treburilor, și, secundar, prin Victor Ponta, va continua prin tot mai probabila extensie a guvernării PSD-iste (sau orice acronim va mai avea, ca nume, și orice pantonime plagiatoare pe post de lideri), din 2016. Pentru că unul dintre rosturile treburilor bine făcute este tocmai perpetuarea cârmuirii Grivco.

De aceea, „lucrul bine făcut” (pentru ai lui; dar ăia care l-au pus în capul treburilor!) trebuie terminat într-un mandat. Iar unul dintre lucrurile bine făcute pare a fi și numirea în funcții cheie a unor personaje care să continue treaba și după ce nu va mai fi el. Dar, poate vom reuși să-l demascăm din admirația noastră. Căci singur face gafe în încercarea de a grăbi lucruile.

Bunăoară încălecarea instituțiilor. Și-a băgat nasul anti-constituțional peste liberali, reproșându-le votul din parlament! Imixtiune politică! Și-a suflat apoi nasul peste proiectul de cod fiscal al guvernului, într-o imixtiune grosolană peste puterea executivă. Iar dacă privim la primele lui ieșiri în spațiul public, ca președinte, în zona magistraturii, ceea ce păreau acadelele sfârâmate în graba de a mormâi primele discursuri, acum le putem apostila ca imixtiuni peste puterea judecătorească.

Klaus începe nu doar să (ne) dezamăgească! Începe să facă dovada lucrului bine făcut pentru oricine altcineva, dar nu pentru noi!

Cum ar fi propunerea unui bursier Soroș pentru șefia SRI. Care nu va mai fi „accidentală” dacă va merge în oglindă cu propunerea lui MRU pentru șefia SIE. Al acelui „Mihai liniuță” care îi zicea în draci pe ungurește în campania electorală! Și care, poate, din dor de carne de vită japoneză, îl învață pe Klaus adevărata prețiozitate pe care trebui să o aibă vlădica „nemțească” din partea opincii românești. Dar atunci să-l pună pe MRU șef la protocol, nu la SIE!

Așadar, un buriser Soroș în fruntea SRI, un personaj fără scrupule la SIE, un agent de sprijin al Budapestei rămas în fruntea Senatului… Și vorba de pe urmă a acelui Moromete care se uită lung la votul din ziua în care a votat cu inima: țara-i aproape gătată…

Desigur, Klaus Iohannis ne poate face dovada că nu-i place nici protocolul excesiv, nici vita de kobe nu are ce să căute în meniurile consilierilor, nici aceștia nu au ce să caute în fruntea SIE, și nici bursierii Soroș în cea a SRI (or, poate, trebuie grabnic șterse dosarele SRI despre activitatea „soroșiană” în România?!).

Poate face oricând această dovadă! Și atunci vom putea trăi și noi, alături de el, bucuria imensului (cum pare acum!) mandat pe care îl are în față. Să fie el acel Moromete care ne-a lăsat să ne frigem cu supa de buza de sus a veșnicului extaz!

P.S.:

Vizita președintelui bulgar a fost prima de care a avut parte Klaus, „acasă”. Iar o primire cu atâtea floricele de ceremonial nu poate să nu te pună pe gânduri! Măcar prin faptul că onorul militar de la Cotroceni a fost aproape ca la ziua noastră națională! Ba, pare că, dacă până mai ieri, nu mai era șampanie la Cotroceni, acum curge prea multă! Și, iată, nici accidentul feisbucist al purtătoarei de vorbe a Cotrocenilor, când s-a plâns cât de neospitalier, ca protocol, este palatul Președinției, nu pare a fi fost accidentul ei. Că doar ea purta vorbele pe care le auzea, poate chiar în nemțește printre reproșurile despre cât de scârțari sunt românii-opincari cu protocolul conducătoriilor lor (așa că aceștia trebuie să-și ia singuri cele cuvenite, nu?!).
http://www.ziarulnatiunea.ro/2015/02/23/adolf-lutheranul/