Ion Ioanid : Inchisoarea nostra cea de toate zilele

Torturarea lui Ion Ioanid in ancheta de la Malmaison.

,,Mi s-au pus ochelarii la ochi şi am fost condus în afara clădirii. Am simţit din nou prezenţa unui câine care m-a mirosit şi după câţiva metri, după ce s-a deschis o uşă, am coborât o serie de trepte înguste şi abrupte, susţinut şi dirijat de gardian. Ajuns jos, m-a izbit un miros de pivniţă umedă şi de cartofi. Fără să mi se dea ochelarii jos, mi s-a spus să-mi scot pantalonii, să mă aşez pe jos cu genunchii la gură şi să-mi cuprind picioarele cu braţele. Mi-am dat seama că în jurul meu erau mai multe persoane. Apoi mi s-au legat mâinile cu o sfoară şi mi s-a trecut o rangă pe sub genunchi, după care, cu o mişcare bruscă am fost ridicat de capetele răngii în aer. Capetele răngii au fost aşezate pe două bare de fier care ieşeau din perete şi astfel atârnat cu capul în jos, prezentam în cea mai avantajoasă poziţie fundul, peste care mi-au aplicat o cârpă udă. A urmat prima lovitură… Cred că de ciomag. Din câte mi-aduc aminte, nu durerea loviturii era atât de mare, cât spaima. După câteva lovituri, nu multe, cred că vreo 6-7, am început să urlu. Cineva m-a întrebat dacă m-am hotărât să spun adevărul. Am spus că da. Am fost coborât din agăţătoare, dezlegat, mi-am îmbrăcat pantalonii şi am fost dus în camera de anchetă. Şedinţele din pivniţă s-au mai repetat de trei ori. Am mai fost bătut de două ori în acelaşi fel ca prima dată, numai că numărul lovitorilor s-a ridiiat la vreo 20. La a treia şedinţă din pivniţă, în timp ce mă loveau, legăturile de la mâini mi s-au desfăcut şi am rămas atârnat ca la trapez de ranga care-mi trecea pe sub genunchi. Instinctiv, cu mâinile libere, mi-am smuls ochelarii de la ochi şi am putut vedea pentru câteva clipe scena: pereţi de cărămidă netencuită şi într-un colţ, o grămadă de cartofi. Din cei trei indivizi care erau în pivniţă, unul ţinea în mână ciomagul cu care mă lovise, iar pe altul l-am recunoscut ca fiind unul din gardienii de pe coridorul celularului. Imediat unul din ei s-a repezit la mine înjurând şi mi-a legat brutal peste faţă o cârpă de sac udă, care se afla pe jos. Mi-a strâns-o atât de tare că mi-a rupt buza, care a început să-mi sângereze. Apoi operaţiunea a continuat.
A patra oară când am fost dus în beci, înainte de a mă lega pe rangă şi a mă agăţa sus, nu mi s-au mai scos pantalonii. Mi-au scos cipicii şi mi-au dat să încalţ o pereche de bocanci scorojiţi, fără şireturi şi cu câteva numere mai mari; probabil buni pentru orice picior. În timp ce-i încălţam, mi-am dat seama pe pipăite, (fiind cu ochelari la ochi) că nu aveau tocuri. Atârnat în aceeaşi poziţie cu capul în jos, au urmat o serie de lovituri la tălpi cu o rangă; vreo zece, cred. Îmi amintesc că în afara durerii pe locul unde lovea ranga şi a usturimii pe întreaga talpă a piciorului provocată de plesniturile tălpii bocancului prea larg, simţeam lovitura în ceafă şi creştetul capului. Şi aşa, cu şedinţele din pivniţă, alternând cu cele din camera de anchetă, au trecut câteva zile. De aşezat pe scaun nu-mi prea venea la îndemână, iar după ultima bătaie, tălpile mi se umflaseră şi călcam greu. Nedormit de câteva zile, mai mult de abrutizare, spaima mi se atenuase, aşa că ceea ce simţeam în primul rând, era o totală extenuare.
În anchetă, încet, încet, cedasem şi recunoscusem tot ceea ce ei ştiau deja. Încercasem sa spun că eu bătusem la maşină textele scrisorilor, ca s-o scot din cauză pe prietena mea N. Z. Anchetatorul intrând în amănunte şi cerându-mi să-i spun exact cât timp mi-a luat dactilografiatul textelor, cum nu bătusem în viaţa mea la maşină, am dat un timp, care nu putea fi real. Apoi faptul că prietena mea la care locuiam era dactilografă, având maşină de scris acasă, i-a dus repede la adevăr. Am fost obligat să recunosc rămânând până la urmă cu o idee fixă în cap, aşa buimăcit cum eram: să spun ca atât ea, cât şi prietenul meu Ivanovici, habar nu aveau de ceea ce făcea G. B şi pe ce căi urma să trimită scrisorile. Am reuşit să rămân pe ideea asta pina la urma cum am mai spus, în toate anchetele mereu şi mereu aceste răspunsuri, cu timpul ajunsesem să le redau, să le redactez, exact cu aceleaşi cuvinte şi aceleaşi fraze; aşa încât la un moment dat, anchetatorul mi-a spus enervat: „Ai învăţat răspunsurile pe dinafară!” De mai multe ori în timpul anchetei, am auzit mai multe persoane care vorbeau pe şoptite cu anchetatorul. Era şi o voce de femeie. Odată, când ancheta se oprise asupra informaţiilor cu privire la unităţile sovietice, a intervenit cu câteva întrebări o altă voce, cu un puternic accent rusesc. Aveam să aflu mult mai târziu, în închisoare, că pe acea vreme erau consilieri sovietici. Într-o altă zi (sau noapte), după ce din nou, pentru a nu ştiu câta oară, se revenise la întrebări cu privire la activitatea politică a tatălui meu, într-un moment de extenuare maximă, mi-am lăsat capul pe masă, pătând cu sângele care-mi curgea din buza ruptă, hârtia de scris. M-am trezit deodată cu o mână pe umăr şi cu vocea anchetatorului, spunându-mi: Lasă, că n-a făcut numai rău tatăl dumitale! Am întors capul şi atunci l-am văzut prima dată la faţă pe anchetator. Părea în jur de 40 de ani, cu părul negru lucios, piele destul de închisă şi ochi verzi. Era un bărbat frumos, îngrijit îmbrăcat, iar la mână purta o chevalieră de aur. Mi-a spus să întorc capul la perete, s-a retras din nou în întuneric şi m-a avertizat că dacă vreodată îl văd pe stradă să traversez şi să plec în direcţie opusă. Mi-am dat seama că în acel moment fusese singur cu mine în cameră, iar vorbele lui mi-au adus o licărire de speranţă.
În a opta zi de la arestare, dimineaţa, am fost scos pentru ultima dată la anchetă. Cum am intrat pe uşă, gardianul mi-a scos ochelarii, iar anchetatorul mi-a spus să mă întorc cu spatele şi să-mi dau pantalonii jos. Imediat m-am gândit că voia să constate în ce stare mă aflu şi cât de vizibile sunt urmele anchetei. Am făcut cu un gest destul de rapid ce mi se cerea, ririicându-mi imediat din nou pantalonii. Apoi m-a întrebat dacă mă mai dor tălpile. Am răspuns că nu, deşi nu era adevărat şi când mi-a spus să mă aşez la locul meu în faţa măsuţei, m-am îndreptat cu un pas sigur spre ea, cu toate că, la fiecare pas, simţeam junghiuri în tălpi. Bănuiam că-mi vor da drumul şi nu voiau să fie vizibile urmele tratamentului.
În această ultimă şedinţă, s-a trecut din nou în revistă tot ce declarasem de atâtea ori până atunci, însă tonul se schimbase. Între altele mi s-a spus, î propos de bătăile din pivniţă, că aceste metode nu le aparţin lor, că ei sunt împotriva acestor procedee şi că nu le-ar aplica niciodată, dacă nu le-ar cere anchetatul prin atitudinea lui duşmănoasă.
După ce am fost adus înapoi în celulă, cu toate că era ziuă, mi s-a spus că am voie să mă întind pe pat. M-am culcat şi am adormit pe loc, netrezindu-mă decât seara, scuturat de umăr de un gardian. Mi-a pus iar ochelarii şi m-a scos din celulă. Când mi i-a luat de la ochi, mă aflam în camera în care o săptămână-înainte îmi făcusem intrarea la Malmaison. Mi s-au dat cureaua, pantofii şi obiectele ce-mi fuseseră reţinute atunci. Am fost pus să semnez o declaraţie-formular prin care mă obligam să nu spun nimănui tot ce văzusem şi mi se întâmplase în aceste opt zile, în caz contrar, făcându-mă vinovat de divulgare de secrete de stat şi pasibil de condamnare.
Mi-am încălţat cu greu pantofii, având încă tălpile umflate. Mi s-au pus iar ochelarii şi am fost scos din clădire. Pe drum până la maşina în care m-au urcat, am simţit iar răsuflarea câinelui. De data asta eram fără cătuşe şi numai cu un singur securist lângă mine, în spate. În faţă, şoferul şi încă unul. Din nou am fost culcat cu capul în poala celui de lângă mine. După vreun sfert de oră, maşina s-a oprit. Am fost ajutat să cobor şi odată în picioare pe trotuar, mi s-au tras ochelarii de pe ochi, uşa s-a trântit şi maşina a demarat în viteză.''

(Ion Ioanid, Inchisoarea nostra cea de toate zilele, vol. 1)