Microsoft, coruptia nemuritoare si parlamentul

http://www.revista22.ro/articol.php?id=48370
Într-o țară normală, scandalul Microsoft ar fi scos oamenii în stradă. Într-o țară normală, parlamentul n-ar fi îndrăznit să plece în vacanță pentru a bloca investigațiile procurorilor împotriva foștilor miniștri acum parlamentari. Într-o țară normală, disprețul arătat de politicieni cetățenilor s-ar traduce prin procente bune pierdute la vot – procente care, cel puțin în alegerile prezidențiale, contează enorm. Din păcate, România nu este o țară normală și noi avem fiecare în parte o vină în această chestiune. Lipsa de reacție a cetățenilor hrănește tendința politicienilor de a abuza de puterile pe care le au, de a se așeza deasupra legii.
Victoria Nuland avertiza că este inacceptabil ca țările est-europene să se ascundă sub pătura de protecție a Articolului 5, în timp ce guvernele lor încalcă regulile elementare ale statului de drept:
„În întreaga Europă Centrală, corupția e un cancer care amenință visul celor care au luptat pentru el în 1989. Avem lideri care profită de avantajele NATO și UE și par să fi uitat de valorile pe care se bazează aceste instituții. Azi îi întreb: cum puteți dormi liniștiți sub protectia Articolului 5 al NATO, în timp ce vorbiți despre «democrație nonliberală», teorie împinsă până la ultranaționalism, despre restricționarea presei libere sau demonizarea societății civile? Aș întreba același lucru despre protejarea de urmărirea penală a oficialilor corupți, despre ignorarea parlamentulului, când vă este convenabil, sau despre protejarea afacerilor murdare, care cresc dependența țărilor dvs. de o sursă de energie străină, în ciuda politicilor declarate liberale. Azi trebuie să ne reînnoim promisiunile. Suntem mai puternici împreună și mulți din întreaga lume, care își doresc aceleași libertăți, depind de noi.“
Afacerea Microsoft e una care se întinde pe mai mulți ani și implică mai multe guverne. Foștii miniștri care sunt protagoniștii principali ai acestui dosar sunt protejați de imunitate împotriva urmăririi penale. Imunitatea poate fi înlăturată de președinte pentru foștii miniștri care nu mai sunt parlamentari, de Senat sau de Camera Deputaților pentru foștii miniștri parlamentari și de Parlamentul European pentru foștii miniștri care sunt acum membri în Parlamentul European. Până acum, doar președintele a răspuns afirmativ cererii procurorilor – așa cum a făcut în toate celelalte cazuri trimise de către procurori în ultimii 10 ani –, avizând începerea urmăririi penale pentru Adriana Ţicău, Gabriel Sandu, Alexandru Athanasiu, Mihai Tănăsescu şi pentru Daniel Funeriu. Parlamentul României a fugit în vacanță pentru a-i proteja pe Ecaterina Andronescu, Șerban Mihăilescu și Valerian Vreme. Parlamentul European derulează proceduri pentru ridicarea imunității lui Dan Nica.
Principalele acuzații, așa cum sunt prezentate în comunicatul DNA, sunt prezentate mai jos:
· Dan Nica, ministru al MCTI în perioada 2000 – iulie 2004 - abuz în serviciu, luare de mită, trafic de influenţă şi spălare de bani. În perioada aprilie – noiembrie 2004, ar fi pretins şi primit o parte din suma de circa 20 milioane de dolari virată de Fujitsu Siemens Computers în contul unor societăţi de tip off–shore.
· Șerban Mihăilescu, ministru coordonator al SGG în perioada decembrie 2000 – octombrie 2003 - instigare la abuz în serviciu, trafic de influenţă, spălare de bani.
· Ecaterina Andronescu, ministrul Educaţiei şi Cercetării în perioada decembrie 2000 - iunie 2003 și în perioada decembrie 2008 - octombrie 2009 - abuz în serviciu, luare de mită, trafic de influenţă şi spălare de bani.
· Valerian Vreme, ministrul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale în perioada septembrie 2010 - februarie 2012 - abuz în serviciu.
· Adriana Țicău, ministru al Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei în perioada iulie-decembrie 2004 - abuz în serviciu, luare de mită, trafic de influenţă, spălare de bani.
· Gabriel Sandu, ministru al Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale în perioada decembrie 2008 – septembrie 2010 - abuz în serviciu, luare de mită, trafic de influenţă şi spălare de bani.
· Daniel Funeriu, ministru al Educaţiei şi Cercetării în perioada 2009 – 2012 - abuz în serviciu
· Alexandru Athanasiu, ministru al Educaţiei şi Cercetării în perioada 2003 – 2005 - abuz în serviciu, luare de mită, trafic de influenţă şi spălare de bani.
· Mihai Tănăsescu, ministru al Finanţelor Publice în perioada 2000-2004 - abuz în serviciu, luare de mită, trafic de influenţă şi spălare de bani.
Prin plecarea în vacanță a Parlamentului României, pionii principali ai acestei afaceri – inclusiv din perspectiva acuzațiilor pe care procurorii le aduc – sunt protejați de ancheta penală. Trebuie spus că din 2012 încoace parlamentul a funcționat ca pavăză pentru membrii săi împotriva urmăririi penale în cvasiunanimitatea cazurilor, singura excepție privindu-l pe deputatul „auto“. În rest, absolut toate cererile de ridicare a imunității foștilor miniștri s-au lovit de refuzul parlamentului. Încă din martie 2014, când a fost refuzată ridicarea imunității ministrului Chițoiu, CSM, prin vocea domnului Horațiu Dumbravă, a pus problema sesizării CCR cu un conflict constituțional între puterile statului:
„Eu spun că e un conflict juridic de natură constituţională. E inadmisibil să se întrerupă brusc cursul justiţiei. Au fost două cazuri anul acesta când nu s-a avizat începerea urmăririi penale şi un caz în care s-a dispus netrimiterea în judecată pentru că nu s-a dat aviz pe începerea urmăririi penale“.
Problema în discuție este care sunt standardele pe care trebuie să le respecte parlamentul atunci când se pronunță pe cererile procurorilor. Poate parlamentul să blocheze discreționar investigații serioase împotriva miniștrilor și a foștilor miniștri sau rolul parlamentului este limitat la a respinge acuzațiile vădit șicanatorii formulate de procurori? Mai exact, care este marja de manevră pe care Constituția o rezervă instituțiilor care sunt competente să ridice imunitatea miniștrilor și care sunt rigorile pe care ele trebuie să le respecte pentru a nu-și depăși limitele de competență. În prezent, deciziile de respingere a solicitării procurorilor se iau în parlament pe baza votului și nu sunt însoțite de niciun fel de motivație. Comisia Europeană a cerut în mod repetat autorităților române să reglementeze o procedură prin care să se asigure că parlamentul decide asupra acestor cereri în anumite termene, că atribuțiile parlamentului de verificare a dosarelor penale sunt limitate, că parlamentarii nu se substituie judecătorilor, că deciziile cu privire la ridicarea imunității sunt motivate și că nu sunt pur discreționare. Toate aceste solicitări au rămas fără răspuns până acum. Probabil că singura soluție de ieșire din acest impas pe termen scurt este cea pe care CSM a anunțat-o în martie: declanșarea unui conflict de natură constituțională. Sesizarea către Curtea Constituțională ar putea veni fie de la președintele României, fie de la președintele CSM (teoretic, și președinții celor două camere și primul ministru au posibilitatea de a formula această sesizare).
Pe termen mediu și lung, este probabil momentul ca România să redeseneze sistemul de imunități al celor care ocupă funcții înalte în stat. Dacă o protecție generoasă oferită imediat după Revoluție putea fi justificată de lipsa de maturitate a instituțiilor democratice – inclusiv a justiției –, acum, la mai bine de 25 de ani, lucrurile nu mai stau la fel. Am văzut în ultimii ani dosare spectaculoase instrumentate de procurori și soluționate de judecători, dosare care privesc persoane importante din societatea românească. Poate că este momentul să discutăm despre reducerea imunității exclusiv la protecția acordată în privința opiniilor exprimate, iar în toate celelalte aspecte politicienii pot să fie aduși la nivelul de protecție acordat cetățenilor obișnuiți. Până la urmă, cum putem cere cetățenilor să aibă încredere în sistemul judiciar, dacă politicienii se ascund după imunitate pretextând că sunt victime ale unor imaginare răzbunări politice?
Dacă așezăm evoluțiile din România în contextul regional, vom descoperi că în ultima perioadă corupția a devenit și o problemă de politică externă. Nimeni nu-și va trimite soldații să apere o țară de ea însăși și de prietenii pe care singură și-i alege. Iar argumentul că România e diferită de politicienii români nu ține în plan extern. România este ceea ce aleg să fie oamenii care merg la vot și își aleg reprezentanții. Iar dacă aleșii decid că direcția trebuie să se schimbe înspre China și Rusia, nimeni nu ne poate proteja cu forța de noi înșine.