Tata, când se gată România asta?

Tata, când se gată România asta?
http://citynews.ro/editorial/tata-cand-se-gata-romania-asta-1270923
Intrebarea a venit ca de la un om mare. Fiu-meu n-are voie să se uite la știri – nu i-am interzis explicit, dar mereu când ne nimeream amândoi la televizor, schimbam canalul mormâind ceva aiurea. În mașină, cu radioul, la fel.Ani la rând, copilul n-a vorbit despre asta. Ieri însă, ecranele erau pline, vecinii vorbeau și ei – subiectul: despre cât se fură în țara asta. Despre jaful pădurilor, despre hămeseală, despre scandaluri. Campania asta a devenit un țiuit supărător, un zgomot de fond, ca și când hoarde de politicieni și-ar da găuri cu bormașina, fiecare în capul ăluilalt.
Și a trebuit să-i explic. E obligatoriu să le spunem. Dacă acum nu le vom spune despre ceea ce se întâmplă în România, ei nu vor cunoaște altă Românie. Li se va părea normal scandalul, normal jaful, normală inconsistența asta cu nume de țară. Nu vor putea să schimbe nimic, se vor obișnui și ei.

Poate că dacă bunicii noștri le-ar fi spus taților noștri, n-ar fi fost acceptate toate porcăriile. Poate că dacă tații noștri ne-ar fi spus, azi am fi stat și noi în stradă apărând „Deșteaptă-te române”.

Ce lipsește acum e tocmai spunerea despre o țară normală. Copiii trebuie să știe că nu așa ne-a fost mereu așa istoria. Va trebui să le spunem despre regii și reginele noastre, despre oamenii care știau țara asta pe de rost fără să dea pe google.

Ani la rând, chiar și atunci când mă întreba de ce m-am săturat de România, am explicat copilului că trăiește într-o țară binecuvântată. Da, condusă de lepre, dar binecuvântată. L-am dus și în Dobrogea și în Moldova și în Secuime și în Bucovina – ca la o lecție deschisă despre România mea, aia de care nu te poţi sătura şi pe care mi-am ţinut-o ascunsă: mă gândeam că trebuie să vadă și să prețuiască: era drumul lui către casă.

Nu-i de-ajuns. Memoria etică n-are doar frumuseți rubensiene, nu e doar colind de Crăciun și tradiții de Paște. Am ales să-i spun tot și am pus generația mea de decreței în panoul gării: „Nu faceți ca ei”. Să înțeleagă, da, cât de naivi și comozi am fost. Cum am crezut noi că un merțan la mâna a doua face cât o democrație. O plasmă de-un metru. Piscina din curte. Cămara plină.

Copilul de 11 ani m-a blocat cu avalanșe de întrebări. Dacă nu a fost bine cu comuniștii, de ce îi votați mereu? Dacă vedeți că fură, de ce nu-i dați pe mâna poliției? De ce nu păziți pădurile, să nu le mai taie? De unde mai tot fură dacă trăim într-o țară săracă? Dacă fură atât de mult, cât mai e până se gată România? De ce a plecat Alexandru în Anglia? Radu, în Spania? Andreea, în State? Ioșka, în Italia? Copiii care pleacă mai vin vreodată înapoi? Ce fac când le e dor de bunici?

Și am ales să-i spun tot. În detaliu, tot-tot: despre revoluție, despre mineriade. Iliescu, Constantinescu, Băsescu. Ciorbea, Ponta, Brătianu-Cartof. Bancorex. Petrom. Aur și gaz. Obcinele rase ale Bucovinei. Drujba lui Verestoy. Mazăre. Jaful.

Știa despre toate, chiar dacă mereu, când ne nimeream amândoi la televizor, schimbam canalul mormâind ceva aiurea.

Eu știu că-și dorește să plece. E în clasa a cincea și acum o lună mi-a cerut să-i iau profesor de chimie. Trage tare la engleză și la germană. Tata, mă fac doctor și plec în Germania, te iau pe tine, o luăm și pe mama

- și ne facem acolo o Românie mai mică, așa, ca pentru noi.