Ion Antonescu – protectorul evreilor

Aproape o lume întreagă ştie că Ion Antonescu a preluat puterea în Statul Român cu ajutorul străinilor, în special a iudeo-masonilor din Londra, Paris şi Washington. Chiar între Carol al II-lea şi Antonescu a existat o înţelegere de a înşela buna-credinţă a ţării. Carol al II-lea a dat dispoziţie politicienilor „să dea concurs lui Antonescu, fiindcă el are o misiune specială de a distruge Mişcarea Legionară şi a proteja evreii din ţară, cât şi pe cei care vor mai veni în cazul unei conflagraţiei mondiale“.

Reprimarea Mişcării Legionare

Poporul român s-a întrebat atât în timpul guvernării lui Ion Antonescu, cât şi după moartea lui, de unde aceste porniri? Ion Antonescu n-a fost niciodată legionar şi nici măcar prieten al Mişcării Legionare. El s-a folosit de legionari pentru a prelua puterea. El îşi trăgea obârşia din satul Boboştita din Albania. Când a ajuns ofiţer a devenit o spaimă în armată, pentru care fapt a fost numit „Câinele Roşu“.
Generalul Ion Antonescu nu s-a mulţumit cu alungarea din guvern şi cu confiscarea sediilor legionare şi a vrut în continuare să-şi subordoneze Mişcarea Legionară asemenea lui Franco şi, respectiv, Mussolini, care, în ţările lor, fiecare era şeful simultan al Statului, al Armatei şi al partidului unic. După evenimentele din ianuarie 1941, Ion Antonescu a dezlănţuit „vânătoarea de vrăjitoare“ şi a transformat întreg Statul, inclusiv Armata şi Justiţia, în maşină represivă la ordinele sale personale.
După ianuarie 1941, Poliţia a arestat 25.000 de legionari, 20.000 ajungând în faţa Justiţiei, iar 5.000 au fost împuşcaţi din ordinul lui Ion Antonescu, fără nici un fel de judecată. La câteva zile după începerea războiului antisovietic, 21 iunie 1941, Ion Antonescu a trimis ordin general până la batalioane şi regimente cu punctul 3: „Depistaţi legionarii din rândurile unităţii voastre şi exterminaţi-i prin misiuni periculoase“. În iarna 1941-1942, Ion Antonescu a dat două ordine care, prin ferocitatea lor, îl apropie de marii dictatori din istoria universală, gen Pinochet.
Primul ordin a obligat profesorii de liceu ca, în schimbul mobilizării la locul de muncă, să-şi spioneze şi să-şi denunţe elevii aparţinând Frăţiilor de Cruce. Astfel s-a ajuns ca aproximativ 5.000 de elevi să fie arestaţi, apoi, condamnaţi la 5-10 ani închisoare. Ulterior toate aceste 5.000 de victime au fost trimise pe front în batalioanele 990-994. Aproape toţi aceşti tineri, care aveau sub 17 ani, au murit pe front, rămânând în viaţă foarte puţini, care au fost luaţi prizonieri de sovietici. Aşa s-a întâmplat şi cu Radu-Mircea Ionescu, fiul lui Nae Ionescu, căzut la datorie în 1941. În noaptea de 16 spre 17 octombrie 1941, Radu-Mircea Ionescu a fost lăsat să fie strivit de tancurile sovietice împreună cu bateria pe care o comanda, omiţându-se să-i fie transmis ordinul de retragere primit, de altfel, de toate celelalte unităţi. Astfel, pentru a-l asasina pe sublocotenentul Radu-Mircea Ionescu, Serviciul Secret, prin căpitanul Fifi Moldoveanu, sacrifică o întreagă baterie a Armatei Române. Ion Antonescu nu s-a mulţumit numai să-i ia casa lui Nae Ionescu din str. Ion Ionescu de la Brad nr. 4, Băneasa, Bucureşti, a trebuit să moară şi sublocotenentul Radu-Mircea Ionescu – fiul lui Nae Ionescu (vezi Războiul dintre Stat şi Naţiune, de Dr. Şerban Milcoveanu, vol. I, pag. 19-23).
Al doilea ordin al generalului Ion Antonescu a fost o nouă evidenţă a legionarilor în viaţă. Poliţia, Siguranţa Generală şi Inspectoratul Jandarmeriei au întocmit o listă cu 15.000 de legionari de exterminat. La sfârşitul lui martie 1942, aceşti legionari au fost trimişi pe front în linia I cu „ordin special secret“. Cu acest „ordin special secret“ au fost asasinaţi 14.500 intelectuali universitari sub acuzaţia de apartenenţă sau simpatie pentru Mişcarea Legionară. La procesul din mai 1946, generalul Ion Antonescu a încercat să obţină „circumstanţe atenuante“ şi a declarat că ar fi trimis pentru reabilitare pe front numai 7.000 de legionari, evident reabilitaţi prin moarte. Câtă ipocrizie la Ion Antonescu! Pe cei 50.000 sau chiar 100.000 de evrei implicaţi în atrocităţile şi crimele din Basarabia şi Nordul Bucovinei i-a trimis în cantonamente în Transnistria, unde au fost păziţi de jandarmi, parcă erau reprezentanţi diplomatici. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 16 noiembrie 1943, Ion Antonescu a explicat că n-a vrut să-i pedepsească pe evrei, aplicând clemenţă ca şi în cazul legionarilor (vezi Legendă şi Adevăr, Editura Edart 1994, de Mihai Pelin, pag. 123). Interesantă clemenţă! Pe unii legionari îi împuşti fără nici un fel de judecată, iar pe alţii îi trimiţi pe front în linia I cu ordin special de a fi exterminaţi.


Inexplicabila protejare a evreilor

În schimb, pe evrei îi trimiţi în cantonamente în Transnistria, Craiova, Turnu Severin, Târgu Jiu, Caracal etc. În prezent, aceşti evrei, aşa zişi deportaţi, primesc pensii grase de la Statul Român, drept recompense pentru faptele abominabile făcute în Nordul Bucovinei şi în Basarabia. De ce aceşti evrei nu s-au întors în localităţile unde au avut domiciliul când a început războiul? Explicaţia este una singură: îi linşa populaţia locală. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care aproape toţi evreii şi-au luat nume neaoşe româneşti (vedeţi cartea Războiul împotriva poporului român de Dan Zamfirescu, Editura Roza vânturilor, 2006, pag. 155-163).
Românii, în majoritatea lor, s-au întrebat şi se mai întreabă de unde afinitatea, dragostea lui Ion Antonescu faţă de evrei. Puţini ştiu că Ion Antonescu a fost coleg de clasă, chiar de bancă, cu dr. Wilhelm Filderman, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România. Amândoi au păstrat relaţii de prietenie sinceră toată viaţa. Într-una din ultimele seri petrecute de mareşal pe front în cercul intimilor săi, redus la cinci-şase persoane, a povestit următoarele: „E curios cum lumea mă crede antisemit. Asta mă face să râd, când mă gândesc că era să mă căsătoresc nu cu o evreică, ci cu două, şi că am fost logodit pe rând cu fiecare. Eram în garnizoană la Tecuci, sublocotenent tânăr. Am cunoscut o familie de evrei din Galaţi, cu două fete frumoase. Între mine şi cea mică s-a născut o idilă care era pe ce să mă ducă la mariaj, dacă ea nu s-ar fi măritat cu un ovrei de-al ei. Asta nu m-a împiedicat să mă îndrăgostesc de sora ei, dar la intervenţia familiei mele, a mamei, în special, a trebuit să mă retrag. Ele au plecat din ţară şi n-am mai ştiut de urma lor“. Citind acest episod biografic, am putea deduce starea de spirit a mareşalului sub care a privit problema evreiască din România.
Din pricina germanilor, Antonescu nu putea să lucreze direct cu evreii. Femeile acestora, însă, erau toate în anturajul său. La Patronalul Social, de sub conducerea doamnei Maria Antonescu, erau prezente multe dintre soţiile multor evrei din România. De pildă: doamna Kaufmann, soţia bancherului Kaufmann; doamna Auschnit, soţia industriaşului Auschnit; doamna Isidor, soţia bancherului Isidor; doamna Aurica Cancicov, soţia fostului ministru de finanţe pe vremea lui Carol al II-lea; doamna Veturia Goga – „agenta evreului Vîşinski în casa lui Antonescu“ etc. (cf. Regele şi Mareşalul de Dan Zamfirescu, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1994); „La Rasputain“, cum o poreclise Constantin Argetoianu, ministru de interne şi prim-ministru (1939).
Numele adevărat al evreului Andrei Vîşinski este Abraham Ianuarivin. Această alogenă – Veturia Goga – era şi hoaţă. La arestare, Maria Antonescu i-a dat Veturiei Goga un milion de lei ca să-i dea mamei Mareşalului, dar E. Lozovan arată că d-na Goga a motivat că a fost prădată de ruşi în tren, când se întorcea la Bucureşti, conchizând: „Nu am crezut-o. Aşa s-a încheiat o veche prietenie“ (vezi Formula As, nr. 125, iulie 1994). E. Lozovan a scris acest lucru în ziarul Stindardul din München.
Că Ion Antonescu, în toată vremea cât a condus România, a protejat evreii se poate vedea şi din rezoluţia pusă pe memoriul evreului S. Rosenthal, la data de 8 august 1942. Ziarul Semnalul, condus de Sebastian Şerbescu, a publicat în luna august 1942 următoarea notă: „În august 1942, marele avocat R., fost secretar de stat al lui Take Ionescu, colaborator al lui Ionel Brătianu, secondant al lui Nicolae Titulescu la diferite conferinţe internaţionale, preşedinte al consiliul juridic din Ministerul Afacerilor Externe, se află la Paris pentru un tratament. Germanii i-au retras paşaportul diplomatic ameninţându-l cu deportarea. În disperare, R. s-a adresat Ministerului Justiţiei de la Bucureşti. Ministerul Justiţiei a întocmit un proiect de decret-lege prin care R., pentru serviciile aduse României, să fie asimilat în total ca cetăţean român. Pe acest proiect, în 8 august 1942, Ion Antonescu a aşternut următoarea rezoluţie: «Cunosc serviciile pe care R. le-a adus ţării. Ele au fost mari şi gratuite. Spre deosebire de alţi oameni politici, între care şi Titulescu, care au supt ţara cât au putut. Pe răspunderea mea personală se va întocmi decretul lege pentru ca R. să fie asimilat întru totul cu românii»“. Falsul constă în faptul că numele avocatului evreu S. Rosenthal era disimulat sub o iniţială, întru inducerea în eroare a cititorilor, care nu trebuiau să ştie că Ion Antonescu protejase evreii.

Lipsa de recunoştinţă evreiască

De această mare bunătate, omenie şi prea mare ospitalitate a lui Ion Antonescu şi a Poporului Român au profitat evreii. Şi care a fost recunoştinţă lor? NICI UNA. Dimpotrivă, foarte mulţi au răspuns cu ură şi duşmănie la omenia şi ospitalitatea noastră. Acum, Ion Antonescu este acuzat de evreii că a exterminat 400.000 de evrei! Nu poţi să crezi!
Câţi români nu ar fi preferat să stea închişi în lagărele de la Târgu Jiu, Caracal, Craiova, Turnu Severin sau să trăiască în cantonamentele din Transnistria, în loc să moară pe front sau, în cel mai „fericit“ caz, să se întoarcă mutilaţi de acolo. Foarte puţini dintre ostaşii români care au căzut prizonieri la ruşi au reuşit să se întoarcă în ţară. În timp ce ostaşii români mureau zilnic cu miile pe front, evreii tineri erau mobilizaţi pe loc, având singura obligaţie să cureţe o oră zilnic zăpada de pe străzi. Şi nici această muncă nu o făceau, ci plăteau pe proştii de români să lucreze în locul lor. Această măsură a luat-o Ion Antonescu ca să-l păcălească pe Hitler şi a reuşit. O dovadă grăitoare ne-a dat-o Marius Mircu (pseudonimul lui Israel Marcus, fratele lui Solomon Marcus; a decedat în 2008). Referitor la „Centrala Evreilor“, el scrie clar: „Prin Legea Centralei a fost creat în România un stat (evreiesc) în stat spre «a-i menţine evrei» pe evrei; niciodată sinagogile nu au fost atât de pline ca în perioada Centralei Evreilor; nicicând Teatrul Evreiesc Baruseum n-a avut şi nu va avea asemenea săli arhipline, deşi funcţionau două săli; nicicând n-au făcut asemenea dever, cafenelele, ceainăriile, restaurantele evreieşti, magazinele alimentare evreieşti, tot atâtea prilejuri de adunări festive evreieşti“.
În cartea Rezistenţă spirituală a evreilor români în timpul Holocaustului (1940-1941), de Iacob Geller, la pag. 392-393 sunt redate memoriile rabinului polonez ABA CUBNER, refugiat în România, care şi-a exprimat uimirea văzând o comunitate evreiască atât de numeroasă, care se ocupa cu comerţ şi afaceri în economia de stat, trăindu-şi în linişte viaţa de zi cu zi. Cubner a fost surprins de faptul că, după atâţia ani de război sângeros, evreimea din Bucureşti şi din întreaga Românie are familii şi continuă să trăiască de parcă Holocaustul nu ar fi existat.
Ceea ce uită Marius Mircu, Iacob Geller şi alţi evrei este că ordinul de a fi salvaţi, protejaţi evreii din România, a provenit de la generalul Ion Antonescu. Antonescu a făcut acest lucru din concepţia sa umanitară şi adânc creştină. Această omenie a dovedit-o, fără a-i pusă la îndoială, pe tot timpul conducerii sale. Cu excepţia, regretabilă, a legionarilor!



Perfidia funciară evreiască

Un lucru a şocat pe toată lumea la întoarcerea frontului. Prima grijă a lui Antonescu a fost să aducă în ţară evreii, comunişti din Transnistria, nu morţii, nu răniţii, nu Armata, nu echipamentele militare. Dincolo de Bug erau peste 200.000 de români care ar fi vrut să vină în ţară ca să nu rămână pradă iudeo-bolşevicilor. Ion Antonescu nu a fost interesat de această problemă, l-a interesat să aducă evreii în ţară, chiar şi pe cei din teritoriile de dincolo de Bug. Aşa ne-am pricopsit cu sute de mii de evrei, care, după 23 august 1944, s-au dat drept „eliberatori“ şi care, în majoritatea lor, au acaparat toate funcţiile de conducere din România. După cum, în prezent, ne-am trezit cu circa 300.000 de evrei, veniţi ca „investitori“ (vezi declaraţia lui Dorel Dorian – reprezentantul evreilor în Parlamentul României, din România liberă, din luna mai 2005, unde scrie: „Într-adevăr, 300.000 de evrei plecaţi din ţară şi-au păstrat cetăţenia română, pentru a reveni în ţară să-şi recapete averile“). În realitate, atât „eliberatorii“ cât şi „investitorii“ au venit cu mâinile goale şi nu cu intenţia de a munci. Conform documentelor oficiale existente în arhivele Statului Român, aproape tuturor evreilor care au emigrat li s-a plătit valoarea bunurilor rămase în România. Poporului român cine îi restituie sutele de miliarde de lei, pierduţi în timpul războiului?
În cadrul ofensivei sovietice din primăvara lui 1944, prima breşă în frontul apărat de Armata României s-a făcut în zona Chişinău, prilej cu care jidanii din Basarabia au scos iarăşi capul. Am mai scris despre acest episod, în articolul „Gheorghe Gheorghiu-Dej…“, publicat pe AlterMedia, în 16 decembrie 2011: „În luna martie 1944, la Botoşani evreii au înfiinţat Republica Evreiască Sovietică Botoşani. Am rămas încremenit când am văzut filmul, în luna septembrie 2010, la postul de televiziune TVR 2. Ar fi bine ca acest film să se retransmită la postul de televiziune TVR 1, la o oră de maximă audienţă. Abia atunci mareşalul Ion Antonescu a înţeles că, în tot timpul războiului, el a fost manevrat de iudaismul mondial“. Ţinînd cont că era război, jidanii care au Republica Evreiască Sovietică Botoşani trebuiau împuşcaţi pe loc, toţi, pentru trădare în favoarea inamicului. Dar nu au păţit nimic. Şi, fapt semnificativ, nici nu se vorbeşte, acum, „cînd istoria trebuie scrisă corect“, despre acest episod criminal!
Războiul antisovietic a costat România peste 400 miliarde lei şi viaţa a peste 500.000 soldaţi, iar averile evreilor au fost puse la păstrare de Ion Antonescu pentru a fi restituite la terminarea conflagraţiei mondiale. În timp ce tineretul românesc murea pe front, Ion Antonescu nu ştia ce măsuri să mai ia pentru protejarea evreilor. Consecinţa imediată şi directă s-a văzut în iarna 1944-1945, când România n-a mai avut tineret naţionalist, care s-o apere de agresiunea iudeo-comunistă şi care să împiedice instalarea dictaturii comuniste. Acest lucru l-a înţeles Ion Antonescu abia când a fost în faţa plutonului de execuţie. Plutonul de jandarmi români, refuzând să-l execute pe Antonescu, a fost înlocuit cu un pluton de evrei îmbrăcaţi în uniforme de miliţieni (vezi Garda de Fier spre reînvierea României, de preot Ştefan Palaghiţă, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1993, pag. 239). Antonescu nu gândise niciodată asupra maximei că recunoştinţa omenească este o floare rară, iar recunoştinţa evreiască întotdeauna inexistentă. Ce imensă durere o fi simţit, văzându-se batjocorit şi împuşcat ca un tâlhar de drumul mare, privind rânjetele satisfăcute ale evreilor din plutonul de execuţie.

Voicu TUDOR

Fiecare om are calităţi pozitive şi negative. Contradicţiile apar mai evidente în cazul unor personalităţi, aşa cum a fost mareşalul Ion Antonescu, aspect din cauza căruia este contestat de unii – în mod violent de către jidani, care cîntă partitura holocaustului –, dar şi de către unii istorici români jidăniţi sau doar ignoranţi, imbecili sau rău-intenţionaţi. La fel apare personalitatea mareşalului Ion Antonescu şi aici. Pe site-ul său, prof. Ion Coja a publicat articolul „Un evreu cinstit, Marius Mircu, despre regimul aplicat de Ion Antonescu evreilor“, unde un comentator, Vladimir Potanin, scrie următoarele: «Prima soţie a mareşalului Antonescu, Rachel Mendel, a fost o evreică originară din Franţa, cu care acesta s-a căsătorit când era ataşat militar la Londra şi cu care a avut un copil. (Antonescu s-a străduit să ascundă mariajul cu pricina – care a durat doi ani, între 1924 şi 1926.) Având în vedere acest „amănunt“ biografic, „simpatia“ lui Antonescu faţă de anumite grupuri de evrei, se justifică. Înlesnirile şi favorurile de care au beneficiat etnicii de origine semită, din România, devin astfel explicabile. Omul a trăit, vreme de doi ani, „în cea mai intimă intimitate“, alături de o evreică».
Unde o fi fiind metisul fiu al lui Antonescu? Nu vine şi el să-şi revendice averea rămasă de pe urma mareşalului Ion Antonescu? De exemplu, casa în care a locuit şi care acum este ocupată de impostorul Niels Schnecker, fostul consilier electoral al demagogului expirat Crin Antonescu?!
Dar Marius Mircu, „evreul cinstit“ după caracterizarea d-lui Ion Coja şi a mea, a dovedit această cinste prin sinceritatea cu care a istorisit realitatea din intervalul 1940-1955 în scrierile sale din anii senectuţii. Dar în cartea „Pogromurile din Bucovina şi Dorohoi“, publicată în 1944, scria, la pagina 18, citîndu-l pe Lucreţiu Pătrăşcanu: „În 1940 antisemitismul devine politica oficială a statului român (Lucreţiu Pătrăşcanu, Problemele de bază ale României, ed. a II-a, pag. 183)“.
Despre evenimentele din iulie 1941, iată Ordinul nr. 4914, din 4 iulie 1941, dat de Ministerul de Interne, prin care se retransmitea unităţilor Poliţiei şi Armatei ordinul generalului Ion Antonescu referitor la evenimentul în cauză:
«Copie
Domnul Ministru de Interne, cu ordinul nr. 4914 din 4 Iulie a.c., strict secret, arată că Dl. General Antonescu, Conducătorul Statului, luând cunoştinţă de cele întâmplate la Iaşi în zilele de 28 VI. a.c. – 1 VII a.c., a dat ordinul următor:
„Dezordinele întâmplate acum câteva zile la Iaşi au pus armata şi autorităţile într-o lumină cu totul nefavorabilă, cu ocazia evacuărei Basarabiei, a fost pentru armată o adevărată ruşine că s’a lăsat insultată şi atacată de evrei şi comunişti, fără a reacţiona. Ruşinea este şi mai mare când soldaţii din proprie iniţiativă şi, de multe ori, numai în scopul de a jefui sau maltrata, atacă populaţia evreiască şi omoară la întâmplate, astfel cum a fost cazul la Iaşi.
Neamul evreiesc a supt, a sărăcit, a speculat şi oprit desvoltarea neamului românesc timp de câteva secole; nevoia de a ne scăpa de această plagă a românismului este de nediscutat, dar numai Guvernul are dreptul de a lua măsurile necesare. Aceste măsuri se află în curs de aplicare şi ele vor fi continuate după normele ce voiu hotărî. Nu este admisibil ca fiecare cetăţean sau fiecare soldat să-şi asume rolul de a soluţiona problema evreiască prin jeafuri şi masacre.
Prin asemenea procedee, arătăm lumii că suntem un popor nedisciplinat şi necivilizat şi punem autoritatea şi prestigiul Statului Român într’o lumină cu totul neplăcută. Opresc dar, cu desăvârşire, orice acţiune pornită din iniţiativă individuală şi fac răspunzătoare autorităţile militare şi civile de executarea întocmai a acestui ordin.
Crime de asemenea natură constituiesc o pată ruşinoasă pentru neamul întreg şi ele sunt plătite mai târziu de către alte generaţii decât cele care le-au comis. Cei ce se vor abate ori s’au abătut de la ordinul de mai sus vor fi daţi în judecată şi li se vor aplica sancţiunile cele mai severe prevăzute de lege“.
Acest ordin va fi adus la cunoştinţa tuturor unităţilor poliţieneşti în subordine, raportând de executare.


DIRECTORUL GENERAL AL POLIŢIEI STATULUI,
General de Divizie Em. Leoveanu
L.S. Pentru conformitate“, Semnătură indescifrabilă».
Vedeţi facsimilul.
Cît despre rapacitatea şi agresivitatea funciară a jidanilor – „această plagă a românismului“ –, ea este de notorietate pentru toţi românii şi confirmată de lucrări ale istoricilor din cele mai vechi timpuri, începînd cu Vechiul Testament. Printre ultimele lucrări, de mare obiectivitate şi probitate ştiinţifică, care relevă aceste însuşiri definitorii ale evreilor şi jidanilor este cartea lui Kevin MacDonald, „Influenţa evreilor în lume“ (Ed. Vicovia, Bacău, 2006; cf. şi http://www.amazon.com/Understanding-Jewish-Influence-Kevin-MacDonald/dp/1593680171).
Fără îndoială, ar fi multe de spus despre mareşalul Ion Antonescu, dar, analizînd balanţa „activ-pasiv“, ca în contabilitate, vom constata că acţiunile şi demersurile pozitive prevalează cu mult, rămînînd un mare patriot, oricît ar încerca jidanii şi unii români să-l ponegrească. O atestă şi răspunsul dat de generalul Ion Antonescu, din 29 octombrie 1942, la o avalanşă de scrisori-memorii publice trimise de C.I.C. Brătianu:
„(…) Staţi faţă în faţă cu conştiinţa d-voastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atît actele d-voastră, cît şi pe ale acelora cu care, rînd pe rînd, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începînd cu Universul şi terminînd cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu, şi vă veţi reaminti: cine sunteţi d-voastră şi d-lui; cîte păcate aţi făcut; cum vaţi calificat singuri si cum v-a calificat naţia; cîte răspunderi aveţi.
Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că împreună cu dl Maniu, v-aţi acuzat în public şi zilnic în presă, în întruniri, în Parlament de: „incapacitate“; „tîlhării“; „falsificări“ şi „furturi de urne“ în alegeri; demonstraţii ridicole, cu plată „şi pe socoteala statului“, în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; „demisii în alb“; „bătăi şi omoruri“; „călcarea legilor şi Constituţiei“; „luări de comisioane“ la toate furniturile statului; „traficările de influenţă“ practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor d-voastră legiuitoare; „scandalurile cu contigentările“, cu „grîul britanic“; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum „aţi profitat de ea“; risipa avutului public; „concesionările oneroase ale bunurilor statului“; „demagogie“; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci cînd eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul în profitul intereselor d-voastră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie – mari şi mici – făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale, încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului.
Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanior şi al adversarilor d-stră de ieri, cu care – ca totdeauna cînd vă găsiţi în opoziţie – sunteţi azi prieteni:
– cazurile pe care naţia le ţine numai în adormire, ale domnilor Tătărăscu, Bîrsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda;
– ruinarea poporului, prin dobînzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran pînă la marele proprietar, de la micul pînă la marele negustor român;
– ravagiile făcute de conversiunile şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu;
– împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare;
– introducerea, controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc., etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atît de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi“ (cf. „23 AUGUST 1944. DOCUMENTE, vol. 1, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1984, pag. 422-423).
Am citat un text din octombrie 1942, dar care pare extras din presa naţionalistă din zilele noastre: cu diferenţa că situaţia actuală, provocată de retrovoluţia din decembrie 1989, este mai tragică decît în 1942. Atunci, cu toate eforturile uriaşe făcute de România pentru război, şi străinii recunoşteau că nivelul de trai al românilor era cel mai bun din Europa. Acum, dimpotrivă, toate statisticile internaţionale ne situează printre ultimele ţări din Europa, iar, în privinţa unor indicatori, chiar ultima ţară! Doar guvernanţii noştri ne ameţesc în declaraţiile demagogice de la televizor şi din statistici că o ducem din ce în ce mai bine!
Concluzia?! Ne trebuie un alt Ion Antonescu!
Ne trebuie o revoluţie a românilor pentru români!
15 august 2014, Adormirea Maicii Domnului
Colonel (r.) Vasile Zărnescu