La Grande Peur des juifs de France (Mare frică a evreilor din Franța)

Evreii din Franța s-au săturat.
Destul de aceste zone metropolitane în cazul în care devine periculos pentru a purta o yarmulke.
Destul de aceste școli din Republica unde fiind un copil evreu este agresiunii după școală.
Destul de France fani quenelle ale cărui întruniri sunt toate apelurile la ură față de evrei.
Destul de Franța a islamofascistii care, ca în momentul de benzile de Marchizul de Mores Dreyfus și, atins un grad mai în abjecția începe să atace sinagogi și întreprinderi evreiești .
Destul de aceste evenimente în care "solidaritate cu Gaza" este de multe ori doar o scuză să țipe ura lui a numelui evreiesc.
Obosit de a citi povești care descriu cartierele în care sunt necesare Mohamed Merah și alte Mehdi Nemmouche pentru eroi.
Sunt obosit, da.
Ele sunt numeroase, astfel, la întrebarea: "Suntem încă bun venit în țara de Iluminismului și emanciparea evreilor? Suntem încă acasă în această țară străină în care înnodarea de cele mai josnice, mai gros și negarea cea mai competitivă tulburare de victimă sionismului produce în prezent un nou antisemitism și fel potențial devastator? "
Și ei sunt din ce în ce mai probabil sa raspunda negativ și să se stabilească în Israel.

Am înțeles - este nevoie să spunem? - Această anxietate vine.
Sunt în locul meu, suficient de expus pentru a fi nevoie să mă întrebi pe mine, așa că această întrebare teribil ieri de neimaginat și niciodată nu mi-am imaginat-ar putea, în timpul vieții mele, vino înapoi cu această banalitate violent.
Și acest "auzite fluier la urechea comun" vorbit Levinas într-un text asupra climatului de 30 de ani care nu am putut citi fără un fior de groază retrospectiv, acest "vânt rece", care trece prin piesele "încă "case evreiești acoperite de hoarda penal, aceasta suflare fetid că" decente se stinge lumina, pune hainele zdrențuite și aduce țipetele și huiduială "mulțimile în condiții de siguranță se și nemilos, este adevărat că am sens, este adevărat că am auzit - și furie care mă inspiră cel mai mult este brusc în spatele, dar în fața mea.
Încă.
Nu cred că ar trebui să plecăm.
Înțeleg că este hotărât, desigur, când de fapt ne-am împins de motivele nobile pentru minte, inima și dorința de a contribui la consolidarea societății israeliene.
Dar eu nu cred că ar trebui să fie intimidat.
Nu cred că ar trebui disperare ca să împacheteze și să părăsească arena.
Și asta pentru cel puțin trei motive.

Evreii din Franța, în primul rând, nu numai în cazul în care cred. Și mitinguri Dieudonné interzise de Manuel Valls manifestări antisemite că Gaza a fost pretextul și primarii din orașele mari, dacă de dreapta sau de stânga, toate au avut curajul de a interzice, onestitate cere că guvernul nu a eșua și s-au arătat până acum la vigilență în continuare.
Evreii din Franța, apoi, sunt mai puțin slab decât cred ei. Desigur, ei, la fel ca restul populatiei, cota lor de șomeri, în condiții precare, sărac și bătrân care, îndrăznesc să spun, de două ori slab și expusă și că fără sprijinul de caritate copii s-ar fi scufundat mult timp în urmă. Dar pentru restul, care voce tare! Că funcționarii care, după ce a învățat de la timiditatea acestor seniori au fost numiți "evrei francezi", și-au văzut cel mai rău vin fără să reacționeze, pleca acum nimic întâmpla! Și aceasta, și în continuare cota majoritară miraculoasă a companiei franceze am încredere că reflexele, mai mult de reflecție, au fost ascuțite de istorie: ea nu lasă mai mult pentru a surprinde apărea a doua zi, ea apare, pogrom fuziunea grupului!
Și atunci există încă un al treilea motiv - poate cel mai important - nu te da bătut. Aceasta este țara lor. Aceasta republica este munca lor. Bernard Lazare Pierre Mendes France via René Cassin, Romain Gary și mulți alții, evreii au fost printre constructorii din Republica Franța rămâne unul dintre locurile din lume unde valorile umanismului și universalism, care sunt încă în viață cel mai lor. Deci picătură? Da drumul la roșu-brun și gemenii lor de "val albastru marin"? Pentru a abandona Franța ca au primit, pe care le-au dat atât de mult și de după ei următoarea țintă a acelorași huligani? Nu este doar nici un fel. Atât de temperament și de principiu nu îmi pot imagina părăsirea câmpul de luptă politică, morală spirituală, inclusiv eu, în inima mea, știind că republicanii vor câștiga în cele din urmă.
Trebuie să fie luate.
Trebuie să luptăm.
Noi trebuie, ca Jacques Weber strigă în consiliile de administrație ale unui teatru în care joacă unul dintre textele mele și unde el vorbește, de asemenea, despre el, să fie suficient de puternic pentru a fi sigur de a fi mereu mai puternic. Și trebuie să, puternic în forța, să se ridice la mafia, nimic Cede - și-l apăra de regulile de conviețuire care au fondat și Franța nu sunt, nici pe departe, nu străin de geniu de iudaism.
Sage nu a spus că primul atac este, de asemenea, primul apărător? și că, în măsura în care acestea sunt în prima linie împotriva barbariei care tună, evreii din Franța sunt, de asemenea, cele mai bune santinele lui? Ele nu vor trece.

http://laregledujeu.org/2014/09/16/17871/la-grande-peur-des-juifs-de-france/
Les juifs de France en ont assez.
Assez de ces métros où il devient périlleux de porter une kippa.
Assez de ces écoles de la République où être un enfant juif vaut brimades à la sortie des classes.
Assez de la France des amateurs de quenelle dont les meetings sont autant d’appels à la détestation des juifs.
Assez de la France des islamo-fascistes qui ont, comme au temps de l’affaire Dreyfus et des bandes du marquis de Morès, franchi un degré de plus dans l’abjection en commençant de s’attaquer à des synagogues et à des commerces juifs.
Assez de ces manifestations où la « solidarité avec Gaza » n’est souvent qu’un prétexte à hurler sa haine du nom juif.
Assez de lire des reportages décrivant des quartiers où les Mohamed Merah et autres Mehdi Nemmouche sont tenus pour des héros.
Ils en ont assez, oui.
Ils sont nombreux, du coup, à se poser la question : « sommes-nous toujours les bienvenus au pays des Lumières et de l’émancipation des juifs? sommes-nous toujours chez nous dans ce pays étrange où le nouage de l’antisionisme le plus vil, du négationnisme le plus épais et de la concurrence victimaire la plus trouble est en train de produire un antisémitisme de type nouveau et potentiellement dévastateur ? »
Et ils sont de plus en plus nombreux à répondre par la négative et à partir s’établir en Israël.

Je comprends – est-il besoin de le préciser ? – cette anxiété qui monte.
Je suis, à ma place, suffisamment exposé pour avoir à me poser, moi aussi, cette question terrible, hier encore inconcevable et dont je n’aurais jamais imaginé qu’elle puisse, de mon vivant, revenir avec cette violente banalité.
Et ce « sifflement inaudible à l’oreille commune » dont parlait Levinas dans un texte sur le climat des années 30 que je n’ai jamais pu lire sans un frémissement d’effroi rétrospectif, ce « vent glacial » qui parcourt les pièces « encore décentes » des demeures juives visées par la horde criminelle, ce souffle fétide qui « éteint les lumières, met en loques les vêtements et apporte les hurlements et ululements » de foules sûres d’elles-mêmes et impitoyables, c’est vrai que je les sens, c’est vrai que je les entends – et la colère que cela m’inspire n’est plus, soudain, derrière mais devant moi.
N’empêche.
Je ne crois pas qu’il faille partir.
Je comprends qu’on le décide, bien sûr, quand on le fait poussé par les nobles raisons de l’esprit, du cœur et de la volonté de contribuer à la consolidation de la société israélienne.
Mais je ne pense pas qu’il faille se laisser impressionner.
Je ne pense pas qu’il faille désespérer au point de plier bagage et de quitter l’arène.
Et cela pour au moins trois raisons.

Les juifs de France, d’abord, ne sont pas si seuls qu’ils le croient. Et, des meetings de Dieudonné interdits par Manuel Valls aux manifestations antisémites dont Gaza fut le prétexte et que les maires de grandes villes, qu’ils soient de droite ou de gauche, ont tous eu le courage d’interdire, l’honnêteté oblige à dire que les pouvoirs publics n’ont pas failli et se sont montrés, jusqu’ici, d’une vigilance sans faille.
Les juifs de France, ensuite, sont moins faibles qu’ils ne le pensent. Bien sûr, ils ont, comme le reste de la population, leur contingent de chômeurs, de travailleurs précaires, de pauvres et de vieux qui sont, si j’ose dire, doublement faibles et exposés et qui, sans le soutien d’associations caritatives exemplaires, auraient sombré depuis longtemps. Mais, pour le reste, que de voix fortes ! Que de responsables qui, ayant tiré les leçons de la timidité de ces aînés qu’on appelait les « israélites français » et qui virent venir le pire sans réagir, ne laissent désormais rien passer ! Et puis cette part miraculeuse, et encore majoritaire, de la société française dont j’ose croire que les réflexes, plus encore que la réflexion, ont été affûtés par l’Histoire : elle ne se laissera plus prendre par surprise le jour où surgira, s’il surgit, le groupe en fusion pogromiste !
Et puis, il y a une troisième raison encore – peut-être la plus importante – de ne pas baisser les bras. Ce pays est le leur. Cette république est leur œuvre. De Bernard Lazare à Pierre Mendès France en passant par René Cassin, Romain Gary et tant d’autres, les juifs ont été parmi les bâtisseurs de cette République de France qui reste l’un des lieux du monde où les valeurs d’humanisme et d’universalisme qui sont les leurs restent le plus vivantes. Alors, laisser tomber ? Céder la place aux rouge-brun et à leurs jumeaux de la « vague bleu Marine » ? Abandonner cette France dont ils ont tant reçu, à laquelle ils ont tant donné et qui est, après eux, la prochaine cible des mêmes nervis ? Il n’en est juste pas question. Tant par tempérament que par principe je ne m’imagine pas déserter le champ d’une bataille politique, morale, spirituelle dont je suis, au fond de moi, convaincu que les Républicains finiront par la gagner.
Il faut tenir.
Il faut lutter.
Il faut, comme le crie Jacques Weber sur les planches d’un théâtre où il joue l’un de mes textes et où il est aussi question de cela, être assez forts pour être sûrs d’être toujours les plus forts. Et il faut, forts de cette force, tenir tête à la canaille, ne rien lui céder – et défendre, ce faisant, les règles du vivre-ensemble qui ont fondé la France et ne sont, loin s’en faut, pas étrangères au génie du judaïsme.
Le Sage ne dit-il pas que le premier attaqué est aussi le premier défenseur ? et que, dans la mesure même où ils sont en première ligne face à la barbarie qui gronde, les juifs de France sont aussi ses meilleures sentinelles ? Ils ne passeront pas.