SCRISORI DIN GERULIA
Vrei să reacționezi la acest mesaj? Creați un cont în câteva clicuri sau conectați-vă pentru a continua.

Traian Băsescu, zis și ”Zeus”. Cosmogonia instituțională.

In jos

Traian Băsescu, zis și ”Zeus”. Cosmogonia instituțională. Empty Traian Băsescu, zis și ”Zeus”. Cosmogonia instituțională.

Mesaj  DOLFI , caporalul FUHRER la data de Mar Dec 16, 2014 9:14 am

http://www.contributors.ro/editorial/traian-basescu-zis-%C8%99i-%E2%80%9Dzeus%E2%80%9D-cosmogonia-institu%C8%9Bionala/
Știe cineva de ce i se spunea ”Zeus”? Cel puțin așa suna legenda despre denominațiile mitologice ale lui Traian Băsescu în lumea politică. Îmi pot imagina că prin asta era desemnat ”cel care vede și aude tot”. Adversarii au folosit denumirea pentru a-l plasa pe Traian Băsescu în registrul liderilor autoritari și discreționari. Adevărul, care va deveni din ce în ce mai vizibil în perioada următoare, este că în ultimii zece ani a existat un singur centru de putere în România, președintele țării, fără a putea vorbi totuși de un regim autoritar. Bănuiesc că pe politologi îi va intriga fenomenul. Nu cred că cineva s-a gândit la figura centrală a Olimpului în sensul de genitor al universului instituțional diferențiat. Cred că după zece ani de mandat acesta este un alt merit al actualului președinte de care se vorbește foarte puțin, probabil pentru că este mai puțin observabil. Dar să vedem faptele.

Nu spun că instituțiile au apărut odată cu alegerea președintelui Traian Băsescu în 2004. Ceea ce spun este că, înainte de 2004, existau într-o stare latentă, nediferențiată. De fapt, prima decadă post-revoluționară a fost mai degrabă consacrată modelării spațiului politic. În 1989 din oul primordial, PCR, s-au desprins fragmente mai mari și mai mici: FSN, PNȚCD, PNL, PSDR. Doi ani mai târziu, prin scindarea FSN, dar și a PNL, diferențierea s-a accentuat și mai mult. Aparenta regrupare de mai târziu nu a fost decât un nou prilej de diferențiere și regenerare (PNȚCD a dispărut de facto, PNL a supraviețuit). Epopeea s-a terminat în 2004 cu victoria Alianței D.A. PNL-PD, care a însemnat, de fapt, desprinderea politicului de axa comunism-anti-comunism și orientarea spre axa ideologică stânga-dreapta.

Ceea ce nu s-a întâmplat în prima decadă a debutului democratic a fost autonomizarea instituțiilor. Dependența lor de factorul politic sau de forțele obscure care au supraviețuit sistemului totalitar (fragmente din fostele servicii secrete, foști ofițeri pensionați sau intrați în afaceri, etc.) era o realitate mai greu de recunoscut atunci, dar mai ușor vizibilă astăzi. Aproape tot ce ținea de viața instituțiilor făcea parte din jocul politic. De altfel, marele decizii care țineau de instituții se luau în sediile partidelor aflate la putere, care se considerau și îndreptățite să ia aceste decizii, deși ele priveau mai degrabă funcționarea statului și a administrației. Lucrurile nu stăteau cu mult diferit nici în ce privește separarea puterilor fundamentale.

În 1999 Președintele țării l-a revocat din funcție pe premierul de atunci, Radu Vasile, numind un interimar. Pentru câteva zile România avea două cabinete. Nimeni nu s-a scandalizat prea mult. O anumită ambiguitate constituțională a făcut posibilă acea anomalie. Ea a trebuit să fie corectată explicit la revizuirea Constituției din 2003.

Iată și un fragment dintr-o convorbire privată, se pare, din anul 1999: “Atunci inseamna ca se-ntampla altceva extrem de grav. Deci, ministrul de Interne nu stie, primul-ministru nu stie. Aici s-a facut o demonstratie. Noi n-am crezut si nu putem, ne e greu sa credem ca nimeni nu mai controleaza ce se intampla in tara asta. Dar stiti ce m-ar ingrozi, sub cuvant de onoare? Daca, intr-adevar, nimeni din actuala putere n-a stiut. S-a dat o lovitura, pe care in mod cert PD-ul o pune in spatele celor care au parghiile astea si e data fara stirea celor care, teoretic, ar trebui sa controleze parghii. Deci, in situatia asta ne trezim. Azi ne-a luat un prefect, maine ne ia un ministru, domnule”. Vocea din înregistrare îi aparține chiar lui Traian Băsescu, pe atunci Ministru al Transporturilor și membru marcant al Partidului Democrat, iar tema conversației pare a fi arestarea unui prefect PD de către justiție.

Nici măcar sectorul economico-financiar nu era lipsit de imixtiunea centrilor de influență din politică sau din zona serviciilor secrete. Prăbușirea BANCOREX s-a întâmplat sub privirile îngăduitoare ale BNR și ale partidelor politice. ”Au fost credite politice, acordate, practic, prin telefon. Sa zicem ca suna cineva de la Cotroceni si spunea: „Da-i lui cutare atatia BANI!”, sefii Bancorex se executau. Mai existau si creditele clientelare. Mecanismul este de-a dreptul fascinant. S-au gasit credite mari fara dosar de credit! Sau fara garantii. Sigur ca au existat multi ofiteri de securitate. Practic, ei aranjau creditele pentru oamenii lor”, relatează Bogdan Baltazar, un bun cunoscător al realităților financiar-bancare din acea perioadă.

Dau aceste exemple, foarte sumar, pentru a înțelege ”supa primordială”, melanjul indistinct între instituții, partide politice, persoane private influente în vechiul regim, în care a băltit societatea românească primii zece ani de după revoluție. Anii 2001-2004 au reprezentat perioada de negociere a acquis-ului comunitar. În fond, România se pregătea să adere la Uniunea Europeană, ceea ce era de neconceput fără asumarea unui set de reguli și angajamente care să întărească instituțiile și să le alinieze țărilor vestice. Acest design era important pentru că trasa limitele teoretice în diferite domenii, dar era departe de a fi suficient pentru practica funcționării instituțiilor.

Traian Băsescu pare să fi înțeles, încă din campania electorală din 2004, că deficitul major pleacă de la ordinea fundamentală înscrisă în Constituția țării, o cărticică în format de broșură pe care toată lumea o venerează, dar nimeni nu o citește și cu atât mai puțin o respectă. Atunci, pe afișele electorale apărea candidatul Alianței D.A. ținând în mână Constituția României alături de sloganul: ”Pun totul pe o singură carte!”. Întoarcerea la matricea originară, Constituția, pare să fi fost strategia prin care președintele Băsescu a inițiat procesul de diferențiere instituțională.

Haideți să vedem niște statistici interesante. În perioada 1992-2004, Președintele României a făcut trei (!) intervenții la Curtea Constituțională pentru controlul de constituționalitate al legilor înainte de promulgare. În perioada 2005-2014, Președintele României a inițiat 30, adică de zece ori mai multe, intervenții de același tip. CCR a devenit dintr-o instituție obscură, la dispoziția politicului, așa cum, de altfel ,erau multe instituții în prima decadă de după revoluție, într-un turn de veghe, autonom, cu o uriașă putere în monitorizarea regulilor jocului. În perioada 1992-2004, CCR a emis 3899 de hotărâri, decizii și avize, spre deosebire de următorii zece ani, când numărul acestor a crescut de aproape trei ori (11664). Numeroasele intervenții ale Președintelui la CCR au dinamizat activitatea acestei instituții, dar și a celorlalți jucători în raport cu CCR. Intervențiile parlamentarilor pentru controlul constituționalității legilor înainte de promulgare a crescut cu 20% în perioada 2005-2014 față de perioada 1992-2004. Numărul excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în instanțele de judecată a crescut de șase (!) ori (4303 între 1992-2004 față de 26826 între 2005-2014).

Procesul inițiat de Traian Băsescu a fost de tipul diferențiere prin confruntare. Pe lângă intervențiile pomenite mai sus, au existat și așa numitele conflicte de natură constituțională între autoritățile statului. Așa am aflat, de pildă, că Președintele României poate respinge o singură dată, justificat, o propunere de ministru din partea premierului. În mod evident, aceasta a fost o adăugire la Constituție, o clarificare însă necesară din partea Curții Constituționale. Am aflat că Președintele României este cel care participă la ședințele Consiliului European, iar premierul, doar cu mandat din partea președintelui.

CCR a intervenit într-un mod decisiv la începutul crizei economice care prefigura un dezastru pentru România. Măsura de reducere cu 15% a pensiilor, susținută de președinte și de majoritatea parlamentară din 2010, a fost declarată neconstituțională de Curte și, în consecință, nu a mai putut fi aplicată. Alte decizii ale CCR au interferat cu politicile fiscal-bugetare ale guvernului, atragând critici chiar din partea lui Traian Băsescu. Cu toate acestea, deciziile au fost respectate, iar CCR a căpătat un rol fundamental de cenzor al legislativului și executivului, având la bază partitura constituțională.

Cele două suspendări din funcție ale Președintelui (2007 și 2012) au adus unele lămuriri suplimentare ale atribuțiilor șefului statului. Probabil cea mai spectaculoasă dintre ele a fost aceea privind posibilitatea ca Președintele să mențină o legătură strânsă cu partidul care l-a sprijinit în alegeri. Spun spectaculoasă, pentru că ani de zile s-a menținut, sub ambiguitatea rolului de arbitru, o perdea de ipocrizie între locatarii de la Cotroceni și partidele politice care i-au propulsat în funcție.

Confruntările numeroase între Președinte și Parlament , culminând cu cele două suspendări, au întărit nu doar funcția supremă în stat, ci și rolul legislativului, mult timp o simplă anexă a unui partid sau coaliții majoritare. Asumările repetate ale răspunderii din ultimii zece ani, deși la limita democrației, au creat tensiuni benefice tot în scopul diferențierii între executiv și legislativ.

Primul șoc în depolitizarea sistemului judiciar a apărut încă în 2007, când președintele Traian Băsescu face public un bilet privat în care premierul de atunci, Tăriceanu, îl roagă să intervină pe lângă procurori în beneficiul unui prieten politic și de afaceri, Dinu Patriciu. În aceeași perioadă, ministrul justiției, Monica Macovei, dezvăluie presiunile pe care premierul și alți membri ai guvernului le făceau pentru a fi preveniți asupra unor anchete judiciare în desfășurare.

Bătălia pentru independența justiției și a serviciilor de informații a fost probabil cea mai lungă și cea mai grea. Pe de o parte, serviciile de informații trebuiau scoase de la remorca partidelor politice și a unor persoane private cu mare influență (vezi cazul Sorin Ovidiu Vântu și legăturile acestuia cu fostul director SRI, Radu Timofte), pe de altă parte, procurorii și judecătorii trebuiau scoși, la rândul lor, din zona influențelor politice la nivel local și central. Consiliul Superior al Magistraturii a fost înființat prin Constituția din 1991. Dar a auzit cineva de CSM până în timpul mandatelor lui Traian Băsescu? CSM a fost scos din anonimat tot de Traian Băsescu și tot prin confruntare.

În anul 2006, la sediul PNL, premierul Tăriceanu anunță că va cere retragerea trupelor române aflate în misiune în Irak. Anunțul a șocat partenerii internaționali ai României și a crescut potențialul de conflict între partenerii din coaliția la guvernare. Traian Băsescu a convocat imediat o ședință CSAT în care cererea premierului a fost respinsă. Rămâne lecția de atunci că asemenea decizii care țin de securitatea și apărarea națională nu pot fi luate în sediile partidelor. În felul acesta, dar și printre alte decizii ulterioare, CSAT, un alt organism important al statului român, s-a profilat ca o instituție autonomă, independentă de jocul politic.

Agenția Națională pentru Integritate, Departamentul Național Anticorupție, Consiliul Național al Audiovizualului , Televiziune publică, Consiliul Concurenței, Autoritatea pentru Supravegherea Financiară au fost la rândul lor arenă de bătălii publice deschise în timpul celor două mandate ale lui Traian Băsescu. Fiecare din aceste instituții și-a luat câtă autonomie și câtă putere și-a permis să-și ia. CNA, de pildă, a sfârșit prin a fi un organism parazitar, infestat de interese politice și de afaceri. Televiziunea publică a rămas controlată de partide, de interese sindicale obscure, un monstru bugetofag fără nicio responsabilitate. Conducerea ASF a fost decimată de justiție. Spre comparație, ANI, DNA, Consiliul Concurenței au devenit instituții puternice, cu o foarte mare autonomie în raport cu jocul politic.

Separarea instituțiilor de jocul politic a fost ulterior făcută tocmai prin intervențiile procurorilor. În 2012 părea absolut legitim ca un anume domn Grăjdan, sef al Inspectoratului în Construcții, numit de PSD, să emită, cu de la sine putere, o adresă prin care constată că nu există niciun prejudiciu într-un dosar în care era implicat chiar un mare fost șef al PSD. Grăjdan este pus sub urmărire penală. Tot în 2012, devine celebră formula lui Traian Băsescu, pe atunci președinte suspendat: ”Nu știu dacă e bine, domnul chestor!” referitoare la incercarea unui funcționar aparținând Ministerului Afacerilor Interne de a modifica, după referendum, numărul total de alegători pentru a forța validarea post-factum a demiterii președintelui. Domnul chestor este, la rândul lui, urmărit penal. Liviu Dragnea își construiește tot în 2012 o rețea care implică membri ai Birourilor Electorale și o utilizează în interes de partid. Sunt doar câteva exemple în care, gesturi, aparent nevinovate, trădează vechi reflexe din perioada ”supei primordiale”. Doar că, acum, statul își poate apăra legea chiar împotriva mai marilor politici ai zilei.

Ceea ce vreau să spun este că, prin această confruntare a Președintelui cu alte instituții ale statului, care s-a desfășurat fie pe tărâmul constituțional, fie pur și simplu prin adresări publice, atât instituția Președintelui, cât și partenerii instituționali ai confruntării au căpătat identitate, s-au diferențiat, în special de lumea versatilă a partidelor politice. Stilul epistolar, consacrat tot de Traian Băsescu în relația cu celelalte instituții ale statului, a introdus nu doar o practică, dar și un tip de discurs riguros, fundamentat în reglementări, mult diferit de declarațiile zburdalnice cu caracter electoral.

Despre cât de important pentru societatea românească a fost acest proces de diferențiere instituțională ar fi inutil să mai vorbesc acum. Aș mai adăuga doar că stilul confruntațional al lui Traian Băsescu a avut și o componentă pedagogică. Câți dintre noi, în afară de un grup de inițiați, au auzit înainte de 2005 de acronime precum CCR, CSAT, ICCJ, OUG sau de asumarea răspunderii guvernului, moțiune de cenzură și aș putea să înșir o listă lungă de instituții, care înainte puteau sugera cel mult un jargon juridic bizar? Câți dintre noi, inclusiv o serie de figuri politice marcante, au răsfoit măcar în treacăt Constituția României înainte de anul 2005?

Probabil că mulți vor fi în continuare intrigați că Traian Băsescu a folosit puterea uriașă pe care a deținut-o în principal pentru conturarea și întărirea instituțiilor statului. E greu de crezut că o persoană care deține atâta putere nu are tentația de a o folosi în interes propriu. Ar fi putut, cu toată această putere, să își elimine adversarii politici, dar ei s-au menținut și chiar au înflorit până la sfârșitul mandatului (ca dovadă ca își termină mandatul cu o guvernare PSD încă stabilă). Ar fi putut să închidă gura criticilor, dar ei continuă să se războiască chiar și cu un Traian Băsescu fără o putere reală. Ar fi putut să-și protejeze apropiații de mâna lungă a justiției și totuși, mai bine de șase luni, propriul frate a stat în arest.

Paradoxal, mandatul unui șef al statului extrem de puternic se termină cu mai multă democrație și cu instituții mai solide. Centrul de putere unic de la Cotroceni n-a produs o concentrare a puterii în societate, ci mai degrabă o disipare a puterii, ceea ce va conduce, după părerea mea, la o lume multipolară, ușor neobișnuită pentru privitorii ultimilor zece ani.
DOLFI , caporalul FUHRER
DOLFI , caporalul FUHRER

Mesaje : 76
Data de înscriere : 10/07/2013

Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum