SCRISORI DIN GERULIA
Vrei să reacționezi la acest mesaj? Creați un cont în câteva clicuri sau conectați-vă pentru a continua.

Anul 2015. Ce va fi? (IV). Klaus Iohannis

In jos

Anul 2015. Ce va fi? (IV). Klaus Iohannis Empty Anul 2015. Ce va fi? (IV). Klaus Iohannis

Mesaj  Admin la data de Lun Dec 29, 2014 12:36 am

Anul 2015. Ce va fi? (IV). Klaus Iohannis
http://www.contributors.ro/politica-doctrine/anul-2015-ce-va-fi-iv-klaus-iohannis/
&
https://sites.google.com/site/gandurifurioase/anul-2015-ce-va-fi-iv-klaus-iohannis

Va fi Iohannis demis în 2015 cu un prag de 30% la referendum? Va fi nevoit să părăsească funcția de președinte în urma unui verdict de incompatibilitate? Pe cine va numi la șefia serviciilor secrete? Cum va reuși să coabiteze cu PSD, în condițiile în care nu are interesul formării unei noi majorități? Poate impune partidelor votul prin corespondență altfel decât printr-un referendum consultativ în 2015?

O serie de încercări îi stau în față președintelui României în anul care vine. Evident, mandatul de cinci ani este suficient de lung ca să ofere numeroase alte provocări, dar, așa cum dovedește experiența de până acum, primul an este esențial în definirea profilului prezidențial. Cu o singură mențiune: este primul președinte al României care își începe mandatul fără o majoritate parlamentară favorabilă.

1. Moștenirea lui Traian Băsescu

Iohannis are în mod clar o misiune grea. Vine după zece ani de mandat al unui președinte considerat de o majoritate relativă a românilor (30%, conform unor sondaje recente) drept cel mai bun președinte după 1989. Printre altele, Klaus Iohannis ”ia în primire” un stat de drept consolidat, o politică externă consecventă și fără fisuri în liniile generale, o democrație vibrantă (alegerea sa, împotriva caselor de pariuri și a jocurilor de culise, este cel mai bun indicator) și, în general, un aranjament instituțional extrem de bine delimitat în funcțiile sale vitale.

E adevărat că aceste roade sunt culese după zece ani de convulsii majore în societate, după un președinte care a provocat, fără ezitări, regulile și actorii formali și informali ai jocului democratic.

Klaus Iohannis și-a ales partitura încă din timpul campaniei electorale: președinte arbitru/președinte mediator. O distanțare fără echivoc de președintele jucător, calitate asumată încă din 2004 de Traian Băsescu și întărită consecvent în ultimii zece ani. Ce înseamnă noul model e încă greu de explicat. Ion Iliescu a clamat permanent rolul său de mediator în societate. Marea reuniune de la Snagov din 1995, momentul în care clasa politică din România și-a asumat obiectivele aderării la structurile euro-atlantice, este în continuare considerată de Iliescu și apropiații săi emblema mandatelor sale. Doar că adversarii consideră că, în umbra liniștii și a echilibrului promovate de Iliescu, corupția a devenit instituționalizată, s-au născut oligarhii, s-au prăbușit bănci, iar serviciile secrete s-au amestecat brutal în această magmă politico-economică emanată din tranziție și în pericol să se consolideze după anul 2000.

Iohannis și consilierii săi vor avea destul de puține de inovat, dar vor fi marcați la fiecare decizie de întrebarea ”cum ar fi făcut Traian Băsescu?” Cu atât mai mult cu cât, o bună parte din votanții din primul și al doilea tur face parte din categoria ”băsiștilor”. Presa și liderii de opinie, ei înșiși fascinați de cele două mandate ale fostului președinte, vor continua să pună această întrebare.

2.Nivelul foarte ridicat al așteptărilor

Paradoxal, deși Iohannis este primul președinte împins la Cotroceni de valul popular stârnit împotriva PSD, nivelul de așteptare creat după 16 noiembrie este uriaș. Spun asta pentru că, de obicei, dacă alegătorii nu văd în tine un lider de urmat și nu recunosc calități prezidențiale certe, ar fi normal să nu își facă nici mari speranțe în legătură cu viitoarea prestație în funcție.

Există totuși un precedent și el merită menționat. Victoria lui Emil Constantinescu și a CDR în 1996. E adevărat că sunt și multe deosebiri. Așteptările, la fel de mari atunci, au venit mai ales pe Contractul cu România și numere iluzorii, precum 15.000 de specialiști sau 200 de zile. Din fericire pentru el, Iohannis nu are în acest moment o majoritate și nici nu a avut un program politic care să rupă gura târgului. România lucrului bine făcut a fost doar un aspirațional încărcat de simboluri istorice, dar nimic mai mult. Teoretic, acestea ar trebui să funcționeze în direcția diminuării nivelului de așteptare prin amînarea ”recompensei”.

În politică sunt mai multe feluri în care cresc așteptările. Modul clasic este acela al promisiunilor nerealiste, dar nu a fost cazul lui Iohannis. N-a promis marea cu sarea și, chiar dacă ar fi făcut-o, nu avea de a face cu electoratul din 1996, ci cu unul mult mai matur.

În cazul lui Iohannis, așteptările au crescut pe valul unei răsturnări de situație (against the odds), printr-un sentiment colectiv de ”self-empowerment” al unui electorat infantilizat, o lungă perioadă, de PSD și media arondate. Un electorat care și-a descoperit o ”jucărie” nouă și sofisticată de mobilizare, greu de manipulat și controlat de actorii mainstream: facebook și, în general, mediul online. În fapt, într-o atmosfera sufocată de jocul de lumini și umbre al televiziunilor, câteva milioane de alegători au descoperit că sunt mai mulți decât credeau. Acest entuziasm s-a convertit într-un soi de deviză amenințătoare pentru orice candidat câștigător: ”noi te-am pus, noi te dăm jos, dacă nu asculți de noi”.

3. Eclectismul susținătorilor

Mult mai periculos decât nivelul ridicat al așteptărilor din trena victoriei lui Iohannis mi se pare eterogenitatea celor 6,2 milioane de votanți din al doilea tur de scrutin. Iohannis a fost votat deopotrivă de ”băsiști” și ”anti-băsiști”, de libertarieni și conservatori, de justițiari radicali, dar și de anarhiști romantici. Acest amestec greu plauzibil își are cauza în oferta extrem de săracă, chiar primitivă, a candidatului PSD și se dovedește deja extrem de greu de gestionat. Decorarea unui personaj simbol al anti-comunismului, dar cu lumini și umbre în biografia sa, stârnește deopotrivă aprobare, dar și contestare în rândul susținătorilor declarați. Prezența unor lideri liberali la postul de televiziune anexat de PSD, Antena3, este primită atât cu aplauze, cât și cu huiduieli de votanții lui Iohannis. Raportarea unor lideri PNL la fostul președinte, Traian Băsescu, stârnește, de asemenea, sentimente contradictorii în rândul unui grup care are în comun doar votul pentru Klaus Iohannis din 16 noiembrie. Chiar numirea unui consilier prezidențial, asociat unor declarații ostile parteneriatului cu SUA, a dat naștere în rândul votantilor lui Iohannis fie la contestare vehementă, fie la indiferență.

În continuare, Iohannis se va confrunta cu această uriașă provocare: un număr uriaș de susținători, aflați însă de părți opuse ale baricadei sau afiliați unor curente antagonice. Legea privind posibilitatea serviciilor secrete de a intra in viața online a cetățenilor va ajunge la promulgare. O parte din susținătorii lui Iohannis vor considera legitimă această acțiune, justificată de lupta împotriva terorismului și corupției, dar o altă parte este deja scandalizată de o asemenea perspectivă.

Pozițiile conciliante în astfel de cazuri se pot dovedi catastrofale pentru popularitatea liderului, pentru că nu vorbim de diferende generate de opinii superficiale, ci de nuclee valorice ale grupurilor din societate. De obicei, ”atitudinile rabinice” în asemenea situații duc la pierderi pe ambele ”fronturi”. Dificultatea managementului opiniei majoritare este cu atât mai mare cu cât o parte din aceste grupuri nu sunt în acest moment deloc reprezentate la nivel politic (mă refer aici în special la categoria celor care se revendica din stânga modernă).

4. Relația cu instituțiile statului

Aici vreau să mă refer mai ales la relația cu serviciile de informații și cu puterea judiciară, pentru că s-au dovedit relații extrem de sensibile în mandatul lui Traian Băsescu. Pe de o parte, fostul președinte a consacrat o practică inedită a numirilor politice la SRI și SIE. E vorba de persoane aflate în proximitatea partidelor aflate în opoziție cu președintele. Într-un fel, prin această practică, șeful statului a încercat să își auto-limiteze puterea. Traian Băsescu a fost probabil primul președinte care nu s-a ferit să facă referire public, în deciziile sale sau luările de poziție, la informațiile pe care le primea în calitate de prim beneficiar al serviciilor secrete. De aici și teama pe care a inspirat-o adversarilor politici, dar și legendele țesute în jurul unei utilizări abuzive a informațiilor secrete.

Astăzi, șefia SIE este liberă, după demisia lui Meleșcanu, iar directorul SRI a declarat chiar în campania electorală că își va pune mandatul la dispoziția noului președinte ales. Președintele propune, dar Parlamentul aprobă printr-o majoritate. Greu de crezut că Iohannis poate acționa înainte să găsească un consens cu partidele din opoziție. Că este dispus sau nu să continue practica fostului președinte, Iohannis este nevoit să facă propuneri agreate de PSD și sateliții săi aflați la guvernare. De asemenea, având în vedere importanța și credibilitatea pe care au câștigat-o serviciile românești în Alianța Nord-Atlantică, e greu de imaginat că orice propunere nu va avea și acceptul partenerilor strategici ai României.

Trebuie spus și că serviciile secrete au avut de înfruntat acuzații dure de implicare politică în timpul campaniei electorale din 2014 . Pe de o parte, fostul șef SIE își pregătea candidatura la prezidențiale în timp ce se afla încă în funcție. Pe de altă parte, SIE a refuzat, în decursul anului 2014, șefului statului o serie de informații care ar fi deconspirat un fost ofițer acoperit, candidat la funcția de președinte. Numele directorului SRI a fost menționat public după primul tur al prezidențialelor, fără să existe niciun fel de reacție fermă a acestuia, ca potențial prim-ministru susținut de coaliția din jurul PSD. De asemenea, serviciile au fost acuzate, chiar de fostul președinte, de implicare într-o acțiune de urmărire a unor demnitari români la Paris.

O asemenea avalanșă de evenimente de pe scena politică, care au avut în prim-plan serviciile de informații, nu va putea rămâne fără urmări. Discreția cu care ne obișnuiseră cele două structuri informative ale statului român s-a destrămat. Încercările structurilor de securitate de a invada și mai mult viața privată a cetățenilor nu sunt privite cu ochi buni de anumite grupuri, extrem de vocale, și nici de presă. De altfel, CCR a respins deja o asemenea tentativă. Impresia care urmează acestor stranii evenimente este aceea că nu există un control parlamentar real al celor două servicii de informații și că, de prea multe ori, reprezentanții legitimi ai românilor nu își exercită funcția de veghe în raport cu serviciile, ci devin mai degrabă complici ai unui joc pe care nu îl înțeleg nici ei în totalitate.Ce loc își va găsi Iohannis, șef al CSAT, în acest păienjeniș? Cât timp îi va lua să înțeleagă toate raporturile de putere, vizibile sau mai puțin vizibile, din câmpul structurilor de securitate? Cum se vor reflecta în deciziile sale iminente, de pe parcursul anului 2015, toate acumulările de incidente care ridică semne de întrebare asupra puterii reale a serviciilor?

În ce privește relația cu puterea judiciară, nici aceasta nu va fi lipsită de peripeții. Cutremurul de la sfârșitul anului, declanșat de arestarea șefei DIICOT, a lăsat o mare umbră de îndoială asupra numirilor făcute printr-o înțelegere politică între premier și președinte în 2013. Iohannis va fi, la rândul lui, în situația de a semna o nouă propunere pentru DIICOT. Va fi aceasta rodul unei negocieri politice cu premierul, oricare ar fi el sau ea, sau va fi rezultatul unei proceduri de selecție la nivelul CSM și al ministrului justiției? Greu de crezut că actualul președinte va accepta un troc politic cu actuala majoritate pentru numirea șefului DIICOT, fără ca acest gest să treacă netaxat de vocile societății civile

5. Agenda Macovei

Între cele două tururi de scrutin, Iohannis a fost pus într-o situație cu totul și cu totul neobișnuită. Monica Macovei, un candidat care a obținut în primul tur aproape jumătate de milion de voturi, i-a oferit public susținerea în schimbul semnării unei liste de principii și inițiative extrem de ambițioase. Iohannis a acceptat, mai întâi verbal și mult mai târziu (lucru trecut cu vederea de analiști) în scris, să își asume ceea ce unii au numit ”agenda Macovei”.

O bună parte din reformele asumate făcea deja parte din ”restanțele” lui Traian Băsescu, cum ar fi votul prin corespondență sau reducerea numărului de parlamentari, dar unele sunt puncte noi introduse pe agenda publică cum ar fi liberalizarea pieței politice, mai exact, posibilitatea de a înființa un partid politic cu doar trei membri fondatori (și nu 25.000 din 18 județe, așa cum e acum).

Prin preluarea fără echivoc a ”agendei Macovei”, Iohannis își fixează câteva repere fundamentale ale mandatului pe care, însă, nu le poate realiza fără o majoritate parlamentară. Chiar o majoritate parlamentară favorabila actualului președinte va fi extrem de reținută în a promova asemenea inițiative, unele dintre ele subminând flagrant interesele politice ale partidelor dominante (scăderea numărului de parlamentari sau liberalizarea pieței politice). Din acest punct de vedere, pentru Iohannis ar fi o ușurare să nu aibă o majoritate prietenoasă până în 2016, pentru a putea justifica mai ușor eșecul promovării ”agendei Macovei”.
6. Colaborarea instituțională cu Ponta și actuala majoritate

Deși Iohannis a declarat în repetate rânduri în campania electorală că nu va ”coabita” cu actualul premier, este, în mod evident, obligat să facă asta până la dezintegrarea actualei majorități. Realitatea politică de care trebuie să țină cont actualul președinte va intra, fără îndoială, în conflict cu așteptările susținătorilor săi.

Prima provocare serioasă este promulgarea bugetului pe 2015. Un buget, așa cum am mai arătat, bazat pe ”umflarea” veniturilor, cu un nivel extrem de scăzut al cheltuielilor pentru investiții și, care, foarte probabil, la prima rectificare, va avea nevoie de măsuri deloc populare pentru a se așeza pe realitatea economică a României. Va avea ceva de negociat Iohannis în această privință cu actuala majoritate de stânga sau, pur și simplu, se va spăla pe mâini, cedând șantajului celor care deja amenință cu amânarea indexării pensiilor? Din nou, Iohannis se va lovi de precedentul creat de Traian Băsescu, care, spre exemplu, a obținut anul trecut amânarea aplicării supra-accizei la carburant cu șase luni în schimbul promulgării bugetului.

Jocul ”de-a coabitarea” va fi marcat în anul 2015 de câteva decizii majore, cum ar fi numirea șefilor serviciilor de informații sau numirea șefului DIICOT. Mult hulitul ”pact de coabitare” între Băsescu și Ponta stabilea preeminența sefului statului în decizii care intră în sfera atribuțiilor prezidențiale. În absența pactului de coabitare, Iohannis și Ponta au toate șansele să ajungă la un blocaj politic sau la un compromis ”compromițător”.

Numirile de ambasadori vor fi un alt teritoriu în care președintele și actualul premier au nevoie de consens. Este de presupus că, nu foarte târziu, vor începe presiunile, atât din PNL, cât și din MAE, pentru a numi oameni loiali în posturile din străinătate. Numai că, și aici, propunerile vin de la ministru, iar președintele e cel care semnează.

Clarificarea efectelor ordonanței privind migrația primarilor, îndelung criticată în campania electorală, poate fi un alt element de divergență între actualul președinte și majoritatea din jurul PSD. În vreme ce pesediștii, beneficiari ai ordonanței, încearcă să amâne o punere în aplicare a deciziei CCR, pentru menținerea actualui status-quo în administrație, Iohannis este obligat să facă presiuni pentru restabilirea ordinii constituționale, în noua calitate pe care o are de apărător al Constituției.

În ce privește programul politic al președintelui, jocul se va dovedi extrem de interesant, în cazul în care PSD va dori, într-un elan de reabilitare a imaginii, să fie el însuși inițiatorul unor măsuri de reformă, susținute de Iohannis, pentru a capitaliza la alegerile parlamentare din 2016. Va risca însă PSD atât de mult în speranța transformării actualului președinte într-un actor nerelevant? În orice caz, PSD poate opta pentru strategia erodării lui Iohannis prin coabitare, așa cum a făcut Traian Băsescu cu Victor Ponta. În mod evident, o coabitare îl erodează mai mult pe cel care o popularitate mai ridicată, în cazul de față, Iohannis.

7. Procesul privind incompatibilitatea

Actualul președinte își începe mandatul cu o speță juridică fără precedent. Înalta Curte va trebui să pronunțe, la un moment dat, un verdict în procesul de incompatibilitate pe care Iohannis îl are cu ANI. La ora aceasta sunt multe incertitudini în legătură cu efectele unei decizii definitive de incompatibilitate și două certitudini privind verdictul instanței: 1) CCR a declarat constituțională situația generală de incompatibilitate care il privește pe Iohannis ca fost primar al Sibiului și 2) CCR a clarificat sintagma ”aceeași funcție” în sensul de ”nicio funcție eligibilă”.

Chiar dacă verdictul la prima instanța a fost favorabil lui Klaus Iohannis, nu sunt motive să credem că ICCJ nu ar putea răsturna această decizie, caz în care se va pune întrebarea dacă Iohannis mai poate ocupa funcția de președinte al României? Interpretările sunt multiple: unii juriști spun că această situație nefericită ar fi acoperită de imunitatea prezidențială, ceea ce ar însemna că procesul nici nu mai poate avea loc. Pe de altă parte, într-o declarație hazardată, după primul tur, Iohannis s-a declarat dispus să renunțe la această imunitate (gest imposibil în limitele actualei Constituții). Alți juriști cred că Iohannis își va termina mandatul și se vor declanșa alegeri prezidențiale anticipate. Desigur, există și intepretarea (halucinantă) conform căreia Iohannis își va întrerupe mandatul de președinte timp de trei ani (perioada sancțiunii), după care ar putea reveni, fără alegeri, pentru a-și ”executa” restul de mandat. În timpul vacantării funcției, președintele Senatului ar urma să acopere interimatul. Nu este exclusă nici varianta aplicării sancțiunii după terminarea mandatului pentru orice altă funcție eligibilă.

Suntem, în general, pe tărâmul speculațiilor. Sigur este că doar varianta unui verdict de compatibilitate îl avantajează pe actualul președinte. O prevalare de imunitate sau un verdict de incompatibilitate îl pun într-o situație extrem de delicată și îi știrbesc în ochii publicului o parte din legitimitatea câștigată în alegeri. Nu mai vorbesc de adversarii politici, care vor porni, fără îndoială, ofensiva împotriva actualului președinte.

8. Demiterea cu prag de 30%

Iohannis este primul președinte care poate fi demis din funcție cu participarea a 5,5 milioane de alegători, după decizia CCR de a accepta un prag de 30% de validare a oricărui referendum. O asemenea prevedere legală nu poate fi un motiv de fericire pentru niciun președinte, în condițiile în care, în ultimii șapte ani, am avut două acțiuni de suspendare, care s-au soldat cu eșec. Eșecul celei de-a doua a fost exclusiv consecința pragului de validare de 50%. Dacă în vara lui 2012 am fi avut actualul prag de 30%, Traian Băsescu ar fi fost demis.

Președintele poate sta, însă, liniștit o vreme. Doar o erodare masivă îl poate aduce în situația în care în 2015 ar putea fi demis, lucru puțin probabil. Un verdict de incompatibilitate pronunțat de ICCJ, deși îi va știrbi din aură, nu îl va putea destabiliza atât de tare încât o majoritate a alegătorilor să voteze pentru demiterea sa. În 2016, în funcție de rezultele alegerilor parlamentare și decizia nominalizării premierului, o suspendare, urmată de demitere, nu poate fi exclusă. Cum am spus anterior, Traian Băsescu a consacrat practica nominalizării premierului de la partidul sau alianța politică cu cele mai multe mandate. Dacă PNL nu va fi în pole-position și, totuși, Iohannis va da mandat de formare a noii majorități unei persoane din PNL, își poate risca mandatul.

9. Schimbarea majorității parlamentare

Iohannis nu are, evident, un mare interes în a schimba actuala majoritate. Cum spuneam, este un mod simplu de a modera așteptările ulterioare alegerii sale, prin amânarea realizării promisiunilor. O majoritate ostilă îl avantajează, pentru că, oricând, poate reclama obstrucționarea inițiativelor sale în Parlament și poate cere cetățenilor, așa cum a făcut-o Traian Băsescu în 2004, din poziția de primar general, o majoritate favorabilă. Jocul devine dificil mai târziu, după 2016, doar dacă actuala majoritate va prelua inițiativele lui Iohannis și le va transpune în fapte.

Mai mult decât atât, o nouă majoritate nu se poate realiza decât cu sprijinul actualilor parteneri din coaliția la guvernare (UNPR, PLR și PC), ceea ce ar fi un compromis pe care Iohannis îl va deconta la capitolul popularitate. Un guvern minoritar PNL va fi neputincios, iar alegeri parlamentare anticipate sunt imposibil de organizat pe actuala Constituție.

10. Relația cu partidele politice și societatea civilă

Oricât de indulgenți am fi, între partidele actuale și societate se cască un mare hău în ce privește reprezentarea. Președintele va fi prins, inevitabil, între ciocan și nicovală. El este obligat, prin fișa postului, să îi reprezinte pe români și nu interesele partinice. Rolul de mediator între stat și societate sau de moderator între Putere și Opoziție sunt roluri greu de exercitat, în condițiile unui asemenea conflict de reprezentare. E ușor să moderezi un joc în care partidele sunt reprezentative pentru agenda cetățeanului. Când însă partidele își servesc propria agendă, așa cum se întâmplă la noi, ca Președinte nu poți fi decât de o parte sau de alta.

În realitate, președintele are puțin pârghii prin care poate obliga partidele să nu mai fie surde la cerințele urgente ale alegătorilor. Una dintre acestea este referendumul consultativ. În timpul mandatelor lui Traian Băsescu, acesta a fost folosit de două ori. Într-un caz, rezultatele referendumului au fost distorsionate de partide, în celălalt caz, au fost, pur și simplu, ignorate. Deși nevalidat, referendumul pentru vot uninominal a fost transpus de partide într-o formă falsificată, dar ușor de vândut public, la momentul respectiv. Referendumul privind 300 de parlamentari și parlament unicameral ar fi avut succes dacă ar fi fost organizat cu un an înainte de parlamentarele din 2012 și dacă președintele nu ar fi avut prăbușirea de popularitate din 2010.

Aceasta ar trebui să fie o lecție din care Iohannis are ce să învețe. Una din temele majore apărute după prezidențialele din 2014 și căreia, putem spune, președintele în funcție îi datorează mandatul, este votul prin corespondență. Este puțin probabil că actualele partide vor fi de acord cu introducerea oricărei forme de vot care să adauge câteva milioane de alegători liberi. Ele însă vor mima credibil interesul pentru votul prin corespondență până în punctul din care nu va mai fi timp fizic pentru implementare. Tergiversarea este metoda preferată a actualelor partide pentru a-și prezerva interesele în dauna alegătorilor. Presiunea maximă pe care Iohannis o poate pune asupra partidelor politice este organizarea unui referendum pe tema votului prin corespondență, probabil în primăvara acestui an, așa încât rezultatele lui să fie proaspete în mintea alegătorilor, iar timpul fizic pentru elaborarea legii să fie suficient pentru a fi aplicabilă în 2016.

11. Integrarea în Uniunea Europeană

România are o problemă majoră nerezolvată în relația cu Uniunea Europeană, trecută sub tăcere de clasa politică, nepermis, aș spune, în ultimele 12 luni. Este vorba de aderarea la spațiul Schengen, care ar da ocazia românilor să circule liber în orice țară europeană, fără a mai prezenta niciun document de identitate.

Problema a fost amânată din varii motive, iar decizia a devenit exclusiv politică. Criteriile tehnice, care țin strict de securizarea frontierelor, au fost îndeplinite încă de acum doi ani. Cu toate acestea, România este ținută la poarta țărilor civilizate din considerente care au legătură cu teme nefăcute până acum în țară, dar și frici nejustificate ale unor state membre. Temele nefăcute în țară au început să se acumuleze din 2012, când chiar respectarea criteriilor de la Copenhaga a fost chestionată de factorii de decizie la nivel european. Între timp, Parlamentul, principalul vinovat, a dat dovadă de mai multă înțelepciune și nu a mai obstrucționat cererile de arestare sau urmărire penală. Problema romilor și teama de invazia migranților români rămân însă pe agenda marilor cancelarii europene și ele au un caracter exclusiv politic, atâta timp cât încearcă să menajeze sensibilități ale cetățenilor occidentali.

Așadar, rolul președintelui Iohannis poate fi hotărâtor în privința obținerii unei decizii favorabile aderării României la spațiul Schegen. Rămân de învins doar fricile exacerbate ale liderilor europeni față de cetățenii români care nu au încă deplină libertate de mișcare. Asta nu se poate face decât prin dialog și negociere la cel mai înalt nivel.Apartenența etnică a actualului președinte se poate dovedi un avantaj în dialogul nostru cu Germania, țară care, mai mult sau mai puțin vizibil, se află printre opozanții intrării României în zona fără frontiere. Sigur, chestiunea e mai complicată decât o simplă afinitate personală, care ar deschide o ușă sau alta, dar, întrucât acum mizele sunt exclusiv politice, orice element, cât de mic, care ar putea facilita dialogul, se poate dovedi crucial.

Citeste si:

Anul 2015. Ce va fi? (III)
Anul 2015. Ce va fi? (II)
Anul 2015. Ce va fi? (I)
Admin
Admin
Admin

Mesaje : 1937
Data de înscriere : 03/02/2013

https://scrisoridingerulia.forumgratuit.ro

Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum