Jurnalismul loviturii de stat

Sistemul ocult, al unor găşti care parazitează România, chiar deconspirat, pare a nu resimţi nicio vibraţie. Cutremurele reale sau provocate îl consolidează permanent. Există ceva absolut maladiv în mentalitatea autohtonă care susţine necondiţionat violenţa în toate variantele sale, altă concluzie nu există. Nu s-a pus punct la nimic din această arie largă şi insidioasă. Nu există onoare, transparenţă. Unii înţeleg moralitatea ca formă de deconspirare după ce sunt îndepărtaţi dintre profitori. Alţii se află într-o diversiune permanentă. Faptul că în presa românească au fost lansate câteva personaje în poziţii mult prea decisive decât calitatea de jurnalist a permis păstrarea unor structuri. Nu mai există o secţie de presă, România a trecut la ofiţeri acoperiţi, livraţi drept mari jurnalişti.

Unul dintre motivele care au dus la căderea comunismului pe plan global a fost încălcarea libertăţii de exprimare. Presupunând că un jurnalist ar dori să fie un fan al structurilor secrete, pe care să le servească, parcă n-ar fi atât de grav. E o chestiune personală, aproape imposibil de discutat. În condiţiile în care el este retribuit şi se află în misiune, situaţia se complică fără nicio ieşire. Aceasta nu mai este problemema jurnalistului, ea devine problema structurilor respective, fiind foarte uşor de avansat suspiciunea de atentat la democraţie. Mi-e teamă că foarte mulţi jurnalişti ai momentului se află în situaţii similare. Ştim asta. Unii sunt cu mediul infracţional economic, alţii cu structurile degenerate. Şi unii, şi ceilalţi nu au nicio legătură cu jurnalismul a cărui definire e mult prea complicată, însă în totalitate separabilă de manipulare şi vecinătate imediată cu asemenea medii. Presa ajunsă afacere în esenţa ei se transformă în agenţie de publicitate periculoasă pentru societate. A dus aici subminarea pe toate căile a libertăţii de expresie, jurnaliştii fiind în imposibilitate de-a constitui trusturi independente pe care să le controleze în totalitate.

A fi ofiţer al Armatei române nu poate fi decât o onoare, şi chiar un sacrificiu. Folosirea de către structurile armatei a gradelor militare active în recompensarea unor slugi politice este de-a dreptul un atentat la siguranţa ţării. De acest fapt nu au cum să fie străini nici preşedintele, nici premierul, nici ministrul de resort. Circul pe care îl face acest jalnic personaj pare a fi încă o diversiune marcată de reflexele dobândite. Aşa cum avem colaboratori ai fostei Securităţi, protejaţi de încolonarea în noile structuri, în anii ’90, avem şi aceste cohorte de aplaudaci înstelaţi. Statul român, încă primitiv, nereformat, face posibilă această îngenunchere, voluntară sau nu, a tuturor responsabililor din multe domenii. Aşa a fost în comunism, unde majoritatea poziţiilor importante erau cu dublă comandă. Poluarea întâmplată atunci s-a păstrat, accentuându-şi toxicitatea. România a rămas în structura ei sovietică, serviciile având conducători fără nicio legătură cu democraţia, cu societatea civilă, pentru a le reforma din temelii. Cum şi-ar putea justifica Armata română recompensarea absolut aiuritoare a acestor clone? În absenţa transparenţei că aceştia ar fi fost glorificaţi de structuri, nu există nicio şansă de rezolvare a situaţiei. Dacă jurnalistul nu a făcut această deconspirare la ordin, el ar trebui să vină să spună absolut totul în faţa publicului. Cum a fost racolat, cine, cum l-a avut în custodie, pentru ce anume primea bani etc.

Cazul în sine nu este foarte diferit de cel al colaboratorilor fostei Securităţi, având aceeaşi gravitate. Avansarea sa în grad militar, care nu-i o joacă, face din această ieşire la rampă un dezastru pentru Ministerul Apărării. Aceşti oameni puteau avea acces la importante funcţii operative. În situaţia sa este limpede că se află foarte mulţi ipochimeni. Colaborarea cu Serviciile secrete, de orice tip, este chiar problema-cheie a blocajelor României. Avem o Justiţie blocată de servicii, o viaţă politică şi, mai nou, iată, ceea ce ştiam de multă vreme, o presă blocată, la dispoziţie. Bugetul ţării este folosit pentru susţinerea unei mafii mai mult decât periculoasă, făcând imposibilă orice reformă. Vinovăţia jurnalistului în cauză îl face culpabil moral faţă de societate şi mediul jurnalistic, însă cei care l-au racolat şi promovat reprezintă o chestiune de securitate naţională, adevărata problemă îl trece în planul doi.

Jurnalismul de cazarmă, căruia destui jurnalişti curajoşi i-au făcut faţă în aceşti ani, pare a fi pe calea deconspirării. Evaluarea până la capăt a fenomenului are toate datele, inclusiv folosirea bugetului public în acţiuni contrare Constituţiei democratice. Tot ceea ce se întâmplă în secret trebuie să aibă justificările unor acţiuni limitate, supravegheate informativ, profesioniste, vizând interesul naţiunii. Jurnalismul nu are nicio legătură cu acestea decât atunci când se află în slujba unor atentatori la siguranţa statului.