Serviciile de informaţii şi democraţia

În general, toate statele democratice îşi proiectează servicii de informaţii care să servească intereselor de securitate ale acestora. Acestea produc informaţii pentru asigurarea unei bune guvernări şi pentru apărarea cetăţeanului.

Serviciile de informaţii şi democraţia opinie Toate serviciile de informaţii sunt supuse controlului civil, cu excepţia regimurilor totalitare sau autoritare unde acestea servesc statului dominant pentru a-şi menţine şi impune puterea asupra cetăţenilor săi. Un serviciu de informaţii arată exact aşa cum arată regimul politic care l-a creat.

Serviciile de informaţii, ca instrument în mâinile instituţiilor publice, constituie mijlocul calificat de a identifica factorii de risc pentru societate. Ele pot fi deturnate de la rolul lor, prin abuz politic, servind ca mijloc de şantaj secret. Prin urmare, este necesară construcţia unor elemente care să contrabalanseze acest risc în cadrul societăţii democratice şi care să garanteze respectarea cadrului normativ de funcţionare normală a structurilor de informaţii. Acest cadru trebuie să definească zona de responsabilitate a serviciilor, limitele lor de competenţă, mecanismele de supraveghere şi monitorizare. Legislaţia noastră trebuie să stabilească misiunile fundamentale, responsabilităţile, restricţiile, organizarea şi relaţiile dintre serviciile de informaţii care alcătuiesc comunitatea de informaţii. Prin urmare, Parlamentul, ca autoritate legislativă supremă, trebuie să aprobe setul de proceduri stabilite.

De asemenea, ordinea constituţională include catalogul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi a măsurilor eficiente pentru protecţia acelor drepturi împotriva oricărei forme de violare. Nici un serviciu de informaţii nu poate ameninţa în mod arbitrar acele drepturi şi libertăţi. Iar dacă se întâmplă acest lucru, înseamnă că au loc ameninţări la adresa ordinii constituţionale şi nu acţiuni de protecţie a ordinii constituţionale. Să luăm aminte!

Totodată munca de informaţii este esenţială în pregătirea luării deciziei politice, economice, sociale, militare etc. În acest sens, supravegherea serviciilor se impune cel mai mult. Şi mă refer aici la menţinerea unei relaţii de lucru corecte dintre Comisia Parlamentară de specialitate şi structura de informaţii pe care o controlează. Comisia de supraveghere trebuie să aibă acces la informaţiile clasificate şi poate să solicite rapoarte, să audieze şi să conducă investigaţii pentru a demonstra abuzurile. Pentru a putea realiza această sarcină, acei parlamentari implicaţi trebuie să deţină încrederea serviciilor de informaţii cât şi a societăţii civileşi să fie aleşi dintre cei mai buni Aleşi.

În regimurile democratice, puterile executivă, legislativă şi judecătorească exercită o supraveghere asupra serviciilor de informaţii şi a activităţii acestora într-un mediu clasificat. Ele trebuie să acţioneze în conformitate cu politicile statului, să urmeze obiectivele relevante ale acestor politici, să existe un sistem concret de sarcini, controlat nu numai de însăşi instituţiile de informaţii, ci şi de către alte instrumente ale statului în sarcina cărora cade culegerea şi analiza informaţiilor.

Liderii noştri politici trebuie să ştie că una din principalele sarcini ale organismului de supraveghere şi control este de a se asigura că serviciile de informaţii funcţionează în mod potrivit, că sunt utile, capabile, corespund realităţii de securitate, sunt dotate cu cele necesare şi sunt competente: adică, ele, gestionează problemele reale, culeg informaţii necesare şi răspund trebuinţelor celor ce iau decizii.

Din aceste motive, puterea civilă în democraţii desemnează persoane sau stabilesc comitete sau jurii însărcinate cu supravegherea activităţilor de informaţii. Persoane cu expertiză pot fi investite ca inspectori, controlori, consilieri etc. şi care raportează preşedintelui, primului ministru sau ministrului responsabil rezultatele.

Să mai arătăm că serviciile de informaţii nu deţin autoritatea de a instrumenta investigaţii judiciare, nu au mandat de a aresta şi nu au competenţa de percheziţie la adrese şi domicilii private. Atunci când este evident că delictul a fost comis, culegerea dovezilor şi executarea arestării vor fi analizate de către specialiştii din diverse domenii (poliţie, parchet, DNA, DIICOT). În nici un caz, serviciul intern de informaţii nu trebuie să fie niciodată implicat în vreo activitate de politică internă, pentru că este echidistante politic.

Un parteneriat al serviciilor de informaţii cu societatea civilă este absolut necesar, pentru a dezbate principiile fundamentale ale monitorizării serviciilor în cauză. În acest context, este vorba despre informaţii care se referă la ameninţări strategice, care aduc atingere intereselor de securitate şi pot pune în dificultate majoră supravieţuirea unei naţiuni, sau acelea care să permită puterii civile să anticipeze, să estimeze şi să adopte măsuri împotriva ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale, deoarece, pentru a fi eficiente, serviciile de informaţii trebuie să beneficieze de sprijin public şi de susţinere, acţionând doar în conformitate cu legea şi sub supravegherea unor autorităţi legal constituite de monitorizare a activităţii.

Esenţial pentru o societate democratică este faptul ca serviciile de informaţii să fie receptive şi să se adapteze cerinţelor poporului pe care-l deservesc; statul nu se confundă cu un anume partid politic(la români este invers), iar culegerea de informaţii în scopuri politice depăşeşte limitele legale ale acestei activităţi. Vezi afacerea Watergate, când preşedintele Nixon a renunţat la funcţia sa ca urmare acestui abuz. Cea mai cuminte conduită pentru oricare instituţie din Sistemul Naţional de Securitate este cea sugerată de adagiul latin: “Uti non abuti”, adică, “Să uzezi şi să nu abuzezi”.

Am lăsat mai la vale o chestiune extrem de disputată în raporturile dintre serviciile de informaţii, puterea civilă şi societate. Este vorba despre Secret.

În opinia ziariştilor secretul reprezintă o sumă de date şi informaţii pe care un guvern le ascunde şi pe care ei, jurnaliştii, vor să le descopere. De unde şi nebunia ultimelor zile când toată presa a fost inflamată drept urmare declaraţiilor Preşedintelui legate de unele disfuncţii incorect gestionate între SIE şi preşedinţie, precum şi de lipsa de răspuns profesional a unor instituţii şi persoane vizate. Bâlbele tuturor, nesiguranţa în exprimare, lipsa unor clarificări reale a semnelor de întrebare din spaţiul public s-au datorat necunoaşterii adevăratului, a locului şi rolului unui serviciu de informaţii într-o societate democratică, pe de o parte, cât şi existenţa unui cadru normativ de funcţionare greoi, stufos, caduc şi neactualizat, pe de altă parte. Cine poartă vina? Nimeni altul decât liderii politici şi aleşii neamului care dorm în pantofi italieneşti şi nu în opinci valahe.

Problema secretului este cea mai delicată şi subtilă problemă a serviciilor de informaţii. Cultura secretului şi a secretizării este esenţială în culegerea de informaţii, este pâinea unui serviciu, dar boala incurabilă a abuzului secretizării, care poate genera neîncredere şi suspiciune. De aceea este nevoie de o monitorizare eficientă a acestei activităţi, pentru contracararea unei imagini nedorite în societate. Secretizarea, în esenţa ei, este o provocare specială la adresa statului democratic, întrucât pune sub semnul întrebării „sinceritatea şi onestitatea” unei guvernări/administraţii faţă de poporul în numele şi pentru care guvernează.

Păstrarea secretului, reprezintă problema esenţială în ceea ce priveşte controlul serviciilor de informaţii de către societate. Există, fără îndoială, nevoia, dorinţa şi voinţa de a restricţiona accesul la reţetele şi ingredientele specifice supei secrete din care se hrănesc serviciile de informaţii, împiedicând ca persoane neautorizate, din structurile ierarhice superioare ale puterii să afle date şi informaţii despre unele operaţiuni sau acţiuni specifice desfăşurate în interesul securităţii naţionale.

Păstrarea secretului ridică o problemă sensibilă: aceea că serviciile, în numele legitimităţii unui anumit demers al lor, să se sustragă controlului civil, control care trebuie exercitat, efectiv, de către puterea legislativă şi nu invers. Într-o democraţie, guvernarea se bazează pe un mecanism politic ce ţine sub control instituţiile de intelligence a căror activitate se bazează, exclusiv, pe principiul conspirativităţii muncii, a compartimentării acesteia şi a desfăşurării ei în secret, pe păstrarea cu exigenţă maximă a secretului profesional. Acest cult al secretizării maxime poate deveni, cu uşurinţă, ţinta suspiciunilor societăţii civile şi a mass-mediei. Şi suspiciunile nu se opresc numai la serviciile secrete, ci şi la regimul politic ce l-a produs.

Neîncrederea manifestată de cetăţeni, cu privire la activităţile desfăşurate de serviciile de informaţii, reprezintă o problemă, general valabilă, în toate statele. Una din principalele modalităţi de contracarare a neîncrederii cetăţenilor în serviciile de informaţii este ca acestea să acţioneze cu prudenţă, în conformitate cu standardele legale comunicate public, iar comisiile de monitorizare a activităţii să se asigure că obiectivele şi metodologia sunt în deplină armonie cu normele legale, principiile şi strategia societăţii în care funcţionează. Prin lege se pot impune limite cu privire la activitatea de informaţii, fără a fi afectate funcţiile lor specifice.

Separarea reală a puterilor în stat, (la români este imposibil, deocamdată) poate crea un sistem extrem de favorabil unui control independent. Fără structuri de monitorizare, activitatea de culegere de informaţii poate fi mai puţin riguroasă, existând pericolul recurgerii la standarde şi mijloace de culegere controversate din punct de vedere moral şi legal. Avem toate şansele ca în foamea lor de a câştigat mai multă faimă şi influenţă la masa puterii, sprijinindu-se pe faptul că în mustăria lor secretă nu va putea pătrunde nimeni, puterea va avea toate şansele să fie manipulată şi condusă de către acestea din simplu motiv că serviciile vin la ospăţ cu linguri cu cozi foarte lungi.

Ceea ce s-a întâmplat în zilele trecute, când şeful statului a devoalat un lider politic, cum că acesta ar fi aparţinut unui serviciu de informaţii, scoate în evidenţă lipsa totală de profesionalism în serviciul vizat (SIE), prea mult lăudat, condus de ageamii neecologizaţi de mentalităţile fostei DIE, rămânând, din păcate, un serviciu nereformat, netransformat şi căruia încă-i repugnă cultura de intelligence a spaţiului euroatlantic. Cred că pe acolo încă bântuie stafia generalului Pleşiţă şi altora, făcând ce vor în dispreţul cadrului normative actual.

Armata, şi o spun în cunoştinţă de cauză, şi-a reformat şi transformat de mult structurile sale de informaţii, devenind un partener serios, eficient, de încredere şi de nădejde pentru Alianţă şi UE. Durerea cea mare, pe care nu o ştie nici preşedintele şi nici primul-ministru, este că, şi azi, ataşaţii noştri militari au mari dificultăţi în a-şi armoniza conduita de intelligence cu inşii aflaţi la post care provin de la SIE. Obiceiul acesta al îngâmfării instituţionale continuă, cu toate că poziţia ataşatului militar, din punct de vedere al securităţii şi siguranţei naţionale, este cea mai importantă poziţie diplomatică după ambasador.

Spre nefericirea democraţiei noastre, preşedintele, încă în exerciţiu, a tras un semnal de alarmă dureros pentru toate puterile statului, pentru întreaga comunitate informativă românească, dar mai ales pentru cetăţeni, avertizând ceea ce s-ar putea întâmpla dacă un serviciu de informaţii scapă de sub controlul celor trei puteri – legislativă, executivă şi judecătorească. Este mai grav decât ne putem închipui.

Voi încheia într-un registru trist, citând câteva gânduri ale unui mare profesionist al intelligence-ului ofensiv (spionaj) şi anume, pe domnul Cornel Nemetzi (Ultimul curier ilegal. Memoriile unui spion român, Editura Marist, 2013), care în prefaţa lucrării sale de memorii arăta: „În 1992 după ce gl.Ioan Talpeş a fost numit şef al SIE, au început actele de trădare oficială a reţelei de spionaj din SUA. Acestea s-au mutat apoi pe spaţiul European, culminând cu cele două cazuri de ofiţeri ilegali de la München şi Stuttgard din Germania din 1994. După înlocuirea lui Talpeş cu inginerul de pietre C. Harnagea, acesta a continuat cu cerbicie opera predecesorului său, oferind omologilor săi din vestul Europei numele altor ofiţeri şi agenţi trimişi de noi în misiune înainte de 1989, ceea ce m-a determinat în decembrie 1997 să trântesc cu scârbă uşa instituţiei în care nu mai puteam trăi şi să cer trecerea în rezervă. Treaba murdară trebuia să o desăvârşească alţii, fără complicitatea mea! Am ţinut cont de ceea ce spunea Clausewitz: onoarea nu se pierde decât o singură dată!”. Fără comentarii.

Aceste evidente acte de trădare au rămas, şi azi, nepedepsite. Iată ce au săvârşit cei lipsiţi de onoare în spatele abuzului de Secret şi al lipsei controlului de către cei în drept. Cartea lui C. Nemetzi scoate în evidenţă toată mizeria existentă în SIE, astăzi. Acest serviciu şi-a pierdut onoarea de mult, rămânând cufundat, în mod inexplicabil, într-o aroganţă searbădă şi cochetând cu un fel de arbitrariu, specific fostei DIE, pe când era condusă de analfabetul Postelnicu.

Reforma serviciilor de informaţii, transformarea lor, se poate face numai aducând specialişti adevăraţi din structurile de informaţii militare, care să cureţe SRI şi SIE de fantomele fostei securităţi, de docţii şi semidocţii muncii de intelligence, de sifonarii banilor noştri, de saloperia existentă pe acolo şi să le insufle cadrelor tinere din aceste instituţii încredere, dorinţa de a lupta pentru ţară şi drapel, un aer proaspăt de muncă după rigori NATO, să le armonizeze munca operativă cu realitatea geopolitică existentă, mai ales, acum, când la frontiera de est a NATO şi UE bate vântul unor incontrolabile crize şi conflicte de proporţii.

Aceleaşi servicii, moştenitoarele fostei securităţi, în ascuns, şi-au creat legislaţie specială de prelungire a vârstei de scoatere la pensie a cadrelor lor în timp ce ale armatei au fost pensionate potrivit legi mai vechi, deşi sunt militari şi unii şi alţii. Pe această şmecherie securistică ei şi-au menţinut cadrele vechi în funcţie, iar preşedintele a fost nevoit, anul trecut, să decapiteze armata română de aproape 50 de generali, excelent pregătiţi, trecându-i în rezerva, otova, tocmai, acum, când apărarea are nevoie de specialişti cu multă experienţă. Lovitura dată armatei a fost bine gândită şi a răspuns unei comenzi ostile din afara ţării. Presa vigilentă, însă, nu a observat acest act de trădare, până la urmă, şi menţionat chiar de Preşedintele României, iar ministrul de război a stat cuminte în banca sa, semnând treceri în rezervă. Să-l recitim pe Clausewitz, domnule ministru!

Se pare că mardeiaşii şi caftangii noştri politici, existenţi la cârma celor trei puteri ale statului, au sau orbul găinilor, sau sunt conduşi, în secret, de prin străinătăţi depărtate şi nu ştiu că pacea nu mai trebuie spusă în rusă, ci în limba noastră occidentală – limba română.