Charlie Hebdo sau cât de aproape suntem de nebunie

Pe coperta Charlie Hebdo, este o caricatură cu Profetul Mahomed spunând „Je suis Charlie” şi cu sloganul „Totul este permis” deasupra capului, scris cu negru pe fond verde,

Zilele acestea, am experimentat pe propria piele ce înseamnă să îţi spui punctul de vedere pe o chestiune sensibilă şi am ajuns la câteva concluzii, pe care le enumăr mai jos. Subiectul a fost tratat de mine în câteva postări, dintre care pentru unii scandaloase au fost trei:

• Caricaturile „geniilor” de la Charlie Hebdo
• Atentatul de la Charlie Hebdo, operaţiune sub steag fals?
• Radu Banciu spune orori despre Islam

Majoritatea celor ce te citesc, atunci când tratezi un subiect extrem de sensibil, ce provoacă emoţii puternice (cum e acesta), reacţionează extrem. Vom lista mai jos aceste reacţii.

1. Unii cititori îşi pierd capacitatea de a urmări subiectul în întreg spectrul culorilor existente şi reduc totul la alb şi negru. Ori e laie, ori e bălaie, nu mai există cale de mijloc! Ori răcnim de fericire, ori ne spânzurăm de disperare, iar orice compromis între aceste două stări e calificat rapid drept colaboraţionism, ipocrizie, atitudine ezitantă.

2. Când am criticat caricaturile tipice din Charlie Hebdo, unii au înţeles că încercăm indirect să justificăm atentatele. Este foarte greu să explici că un lucru este de prost gust, când bunul gust este o noţiune elastică şi depinde de o mulţime de variabile.

Iar mai apoi propaganda mainstream media e atât de puternică, încât se înţelege că e acceptabil inclusiv prostul gust, dacă te manifeşti, tu caricaturist, în siajul unor asasinate.

Când în realitate lucrurile stau taman pe dos: întâi au fost foarte multe caricaturi de prost gust, ofensatoare (nu doar la adresa Islamului), apoi reacţia criminală (evident, reprobabilă) a unor fanatici.

3. Interpretarea abuziv-încărcată de simboluri a unor desene cu mesaj grosolan, ofensator, a fost un alt fenomen. Justificat prin faptul (din nou) că fanaticii islamişti ucid oameni, cei ce descoperă acum aceste caricaturi proaste (şi nu ştiu ce înseamnă o caricatură bună) au tendinţa să găsească simboluri ascunse şi alegorii acolo unde ele nu există.

Putem abera aşa zile-n şir… facă Papa e figurat ţinând cu ambele mâini deasupra capului ţinând un prezervativ, cu cearcăne vinete la ochi, spunând „acesta este corpul meu”, descoperim brusc satira ascuţită a unor caricaturişti de talent, ce critică existenţa unor înalţi prelaţi din Biserica Catolică acuzaţi de pedofilie şi homosexualitate. Uau! Astfel, orice măgărie ce vede lumina hârtiei e justificabilă.

4. Am afirmat că există posibilitatea ca atentatul de Charlie Hebdo să fi fost o operaţiune sub steag fals şi am dat şi o mică parte dintre argumentele ce vin în acest moment din toate direcţiile (unele dintre cel ce nu mi se par intoxicare).

Imediat, un user de pe Facebook mi-a transmis că şi Moscova afirmă acest lucru, deci este clar interesele cui le reprezint cu astfel de afirmaţii! Am explicat că, în teoria dezinformării, se foloseşte frecvent tehnica amestecării adevărului cu minciuna.

Astfel, e posibil ca Moscova, Parisul, Washingtonul etc. să amestece adevărul cu minciuna în scandalul din jurul atentatului oribil de la Charlie Hebdo şi lucrurile să stea cu totul altfel decât în aparenţă.

5. Fenomenul majorităţii tăcute s-a manifestat la greu. Cu reach de ordinul miilor la fiecare postare de pe pagina de Facebook a website-ului, am avut un număr relativ mic de comentarii, cele mai multe pe grupurile de Facebook unde postarea a fost distribuită.

Cei mai mulţi useri de Facebook au preferat deci să citească, să asimileze un punct de vedere şi să-şi exprime public punctul de vedere.

6. Am afirmat că Radu Banciu spune orori despre Islam. Aici, s-a manifestat gruparea care a îmbrăţişat sloganul „foarte bine, că le zice bine, el spune adevărul”.

Există această mentalitate, că poţi să înjuri, să jigneşti, să strigi „sunteţi nişte căcaţi!”, cu condiţia să spui adevărul. Omul care acceptă asemenea limbaj gândeşte astfel: „E adevărat că sunt toţi nişte căcaţi? E adevărat! Numai Banciu zice, ceilalţi nu curaj!” şi astfel un infractor de metafore de presă capătă credibilitate.

Nu e nimic ieşit din comun. A mai fost înaintea lui şi Mircea Badea, cei doi seamănă foarte mult.

7. Foarte mulţi comentatori care riscă să creadă că tot Islamul înseamnă crimă, decapitări, asasinate şi, în general, terorism nu au cultura să ştie că acest lucru nu stă astfel. În schimb, ei te acuză pe tine că vorbeşti despre Coran ca şi cum l-ai fi citit şi că nu ştii ce orori provoacă acesta.

Este o afirmaţie la fel de riscantă ca şi aceia a unor oameni de fotbal, care le-au spus unor jurnalişti că nu ar trebui să emită judecăţi de valoare despre acest sport pentru că nu l-au practicat la nivel de performanţă.

8. Există ceva ce nu e nou. În sexualitate, „se poate orice” sau „totul e permis” a făcut furori începând cu anii 60, zăpăcind tot mai profund generaţii întregi de oameni.

În muzică, acest „totul e permis” a pregătit oamenii pentru anarhie socială de la Nirvana şi grudge rock încolo. Evident că Kurt Cobain a fost genial şi muzica sa fabuloasă, ne referim la efectele profunde de degradare a muzicii timpului nostru, ce se văd acum cu ochiul liber.

La fel, în literatură. În „Abaddon, exterminatorul”, personajul Quique vorbeşte despre toate felurile experimentale în care, pentru că „orice e permis”, se poate scrie un roman. Inclusi de la coadă la cap. Julio Cortazar a scris un roman (formidabil, desigur) care se poate citi în mai multe feluri.

Acum, vine logic acest curent şi în ultimul număr din Charlie Hebdo, care transmite, cu binecuvântarea liderilor lumii creştine, occidentale, că „totul este permis”. Opinăm că aceasta este o mare eroare, care o să ne coste, în timp, enorm şi defineşte decăderea lumii în care trăim.

===

Una peste alta, dereglarea dramatică a mecanismelor sociale în ultimii 25 de ani, de la revoluţiile din Europa Centrală şi de Est, a dus la apariţia unei generaţii, care a ajuns acum la maturitate şi care crede că totul este permis, care nu pune principiile pe primul plan, nici bunul gust, nici ponderaţia, ci violenţa de limbaj, duritatea, agresivitatea, imprecaţia.

Aşadar, revenind la Charlie Hebdo şi sloganul de pe prima pagină a acestei publicaţii: cinci milioane de oameni din 16 ţări şi cei ce vor citit de la ei revista vor înţelege zilele acestea că totul este permis.

Vom suferi din cauza aceasta.