Petre Țuțea despre Mircea Eliade

http://foaienationala.ro/petre-tutea-despre-mircea-eliade.html?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+foaienationala+%28Foaie+Nationala%29
Concepția teoretică a scriitorului

„Mircea Eliade, prin «gândirea mistică», are privilegiul suveranității spirituale, aici, prin rădăcina ei transcendentă, opusă «suveranității rațiunii și deciziilor izvorând din ea», fiind iluzorii, prin captivitatea omului autonom în natură. A gândi religios înseamnă a depăși social-istoricul, a ieși din câmpul dialectic al intereselor, a vedea sediul, natura și funcțiunea mântuitoare a adevărului. Consecvența este posibilă prin situarea mistică în supranatural, adică înțelegerea dogmatică a omului integral, pulverizat suprasensibil, în lumea plăsmuită de această «făptură mușcată de inimă de șarpele demiurgiei» (Nae Ionescu). Eliberarea omului de constrângerile sociale și naturale, de neliniștile existențiale produse de jocul între finit și infinit, între viață și moarte, înseamnă depășirea socialului și individualului, tensiunea lor permanentă, prin acceptarea sacrului supraordonat insului și corpului social, care rătăcesc în căutarea solidarității prezenților și generațiilor. «Armonia este prestabilită prin creație» (Leibniz), acest «determinism propriu-zis» fiind înlocuit de strania desfășurare istorică a «omului demiurg», mișcat în timp și-n spațiu de iluziile stăpânirii autonome a naturii și societății, autodesăvârșirii și autosalvării. Științele, artele și tehnicile existenței unei singure lumi, cea de aici, l-au dus în starea de «animal rațional, muritor, bolnav și trist», care căutând scăparea, află însingurarea și neantul. În acest climat sufocant al lumii moderne, poziția mistică a lui Mircea Eliade, singura soluție a ieșirii din impas, l-a situat printre vârfurile strălucite ale generației lui, impasul fiind starea căutătorului redus la un joc aporetic, mișcat între dezgust și bucurii iluzorii, lăsându-se înghițit de timp. […]

Omul dorește să cunoască adevărul, să înfăptuiască binele și să îmbrace totul frumos, mișcându-se între concret și ideal, între posibil și imposibil. Completitudinea ține de ideal, iar religia, morala, știința, arta și tehnica, prin complexitatea lor modernă țin de corpul social bine organizat, fiindcă nu orice structură poate favoriza desfășurarea lor. Singura dimensiune a existenței indisolubil legată de individ este mântuirea.”

*Petre Țuțea – Mircea Eliade, Cap. Artistul cu conștiință teoretică, p. 76-79, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013